Eram la un clic distanță

Eram la distanță de un clic. Mă uitam la monitor și monitorul era roz, cald și pufos. Sunteți la un clic distanță de trecut, accesați? scria pe una din ferestre. Nu știam că sunt drogată, credeam că sunt doar cuprinsă de beatitudine, de o stare de plutire și de legănare, erau drăguțe toate lucrurile acelea fără contur, imprecisul se mișca în fața mea ca-n fața ochilor de lapte. Rămăsesem cu percepții de bebeluș și măsuram fereastra fără să înțeleg prea mult. Și ca o pisică, măturând cu laba glastra de pe etajeră, doar așa, de chestie, am dat clic. Era bine dacă în fereastra aceea ar fi scris: acest clic reprezintă consimțământul dumneavoastră de a fi umilită, torturată, mutilată, fizic și psihic, prin acest clic ne autorizați să vă confiscăm casa și hainele, chiar și cele cu care sunteți îmbrăcată, ne autorizați să vă schingiuim motanul și părinții, să vă omorâm sau să vă aruncăm în beci, etc. Dar nu scria așa și eu eram încântată de opțiune, așa că am dat clic și m-am trezit în trecut și trecutul s-a trezit deodată cu mine în el, destul de șocat. Și nu numai că nu mă aștepta, dar chiar eram cel mai nepotrivit lucru, târam după mine niște paradoxuri, prezența mea era incompatibilă cu el și atunci care pe care. Mă simțeam dintr-odată foarte rău, îmi era foarte scârbă de locurile acelea care – dacă nu aș fi existat – ar fi fost frumoase. Dar care, pentru că existam, erau scârboase, îngrozitoare, de coșmar. Eram între văi și dealuri și oamenii se pregăteau de un eveniment. Montau pergole și arcade îmbrăcate în flori. Un reprezentant al trecutului s-a apropiat de mine și m-a întrebat – ce cauți aici, strici tot, măcar mă anunțai ca să nu mai exist până în punctul ăsta, ne distrugi pe toți, dacă mă anunțai din timp, nu mai încurcam atâta lume, modelam totul în funcție de tine și cruțam atâtea vieți. O fată cu păr lung și negru și un chip rotund și alb, îmbrăcată într-un delicat strai popular, trăgea cu coada ochiului, stingherită și temătoare. Hm! Nevinovăția ei mă deranja foarte tare. Am tras o flegmă iar fata s-a apropiat să îmi arate un album cu poze de la Paris.  – Lipsa de imaginație în persoană! i-am spus. Apoi am mai tras o flegmă și fata s-a îndepărat de mine. Cu ajutorul unor localnici a început să lanseze lampioane zburătoare. E zi! E prânz! E plein soleil! i-am zis. Ideea e să le lansezi noaptea, să urmărești flăcărui. Aha, a zis, și în loc de lampioane, a început să lanseze baloane de aer cald, mici, cu nacele în care ar fi încăput, să zicem, un motan. În timp ce le lansa deja mă privea obraznic, căpătase siguranță, trebuia acționat cu tupeu. M-am întors cu spatele și am început să diagnostichez peisajul. Dealuri și văi și dealuri și văi, fără livezi sau păduri, fără turme, fără porumb, dar presărate cu fântâni. Din zece în zece metri câte-o fântână, ca o crescătorie de fântâni bătrâne. Ce dracu le-au săpat așa de aproape? mă întrebam, cui i-a dat prin cap ideea asta tâmpită! Apoi mi-am dat seama că pământul nu fusese dintotdeauna așa, fusese neted și plat dar se încrețise, fântânile fuseseră construite la distanțe mai mari dar mâna lui dumnezeu se apucase să strângă de mijlocul mușamalei, apropiind fântânile și încrețind șesul în dealuri și văi. Nu îmi cunosc țara, îmi spuneam, dacă aș cunoaște-o, aș ști mai bine unde mă plasez geografic, aș ști în ce provincie istorică fântânile arată așa. Priveam totul cu tristețe, cu dezgust și, mai ales, cu rușine. Îmi era rușine că dădusem clic. Ar fi trebuit să fi știut mai bine. Mă uitam și la reprezentanții trecutului, și la felul în care îmi reproșau de ce n-ai spus, de n-ai anunțat, dacă știam… Partea asta mi se părea cea mai vomitivă. Și cu cât mi se părea mai vomitivă, cu atât o cântăream mai atent. Erau în ea un fel  bunăvoință tardivă și un fel de amabilitate complet nelalocul ei. În timp ce sufeream ca un câine legat de par sub arșiță, își făcuseră apariția și reprezentanții aproape prezentului. Păreau niște arhangheli veniți să mă conducă fiecare, prin câte-o aluzie… spre câte o concluzie. Fiecare îmi strecura câte un subînțeles și mă punea să extrag din el înțelesul, ca să se convingă că stăpânesc aritmetica. Îmi era foarte rușine de ei. Ca atunci când ești la examen și ai vrea să îi ceri examinatorului un indiciu. Și aștepți și examinatorul așteaptă încrezător că vei ajunge la răspunsul corect și ție tot nu îți pică fisa și deja nici nu mai aștepți să-ți pice, nu mai vrei decât să se termine mai repede și să ieși naibii din sală. Unul dintre ei mă întreba dacă mergem la concert. Nu eram pregătită de niciun concert. Mă uitam încețoșată, ce vrea, de ce mă bruschează. Un altul, văzând că nu o iau pe drumul cu concertul, mă întreabă: – mergem la magazinul de instrumente muzicale? la Rotor? La Rotor… asta mă liniștește. Nu țin neapărat să merg la Rotor dar decât la concert, e mai bine. Apoi vine și Papa, Sanctitatea Sa, zâmbindu-mi și el promițător – te dezleg, dacă vrei. Înțeleg că dacă vreau să mor, el îmi dă mână liberă, foarte frumos din partea lui, dar pot și fără. Parcă toți se chinuie să mă împingă, exact ca fereastra aia, noi suntem clicul, apasă pe noi. Mă întorc într-adevăr în prezent, îngreunată de bunăvoința apoasă a tuturor, strivită, de fapt, ca un gândac strivită de această bunăvoință sinistră, străină, formală, care nu vede înăuntrul meu nimic.

Team building

Eram la un team building. Cu scriitori, corporatiști și mama. Stăteam la o masă cu salată de boeuf și icre. Mama stătea în dreapta mea, cum se întâmplă de obicei în toate vizitele la mătuși, eu, cum nu se întâmplă niciodată, sugeam niște măsline. Mă pierdusem complet în preocuparea asta, părea o metodă de a evada din așa zisa echipă. La un moment dat cineva a adus în discuție cazul scriitoarei care distruge literatura română. Știam despre ea, nu îmi plăcea, eram de acord cu ei că mai mult strică, dar mi se părea ridicolă atenția care i se acorda. Abia apoi am înțeles că nu se vorbea despre lipsa calității producțiilor ei literare. Cineva a menționat doi popi. Popii cu care umblă ea sunt periculoși. Dacă îi tai pe ăia, poate mai ai șanse să scapi de ea, dar cel mai greu e de scăpat de ăștia doi. Și imediat am și văzut-o, trecând prin spatele unui grup de scriitori, plutind ca o mironisță flancată de doi arhimandriți masivi și țepeni ca două sarcofage. Jumuleam în continuare cu dinții carnea de măslină de pe sâmbure, când apariția celor trei m-a readus printre participanții la team building. Corporatiștii protestau mai scandalizați decât scriitorii față de femeia aceea și preoții ei, care îmi amintea în mod bizar de Melisandre, Preoteasa Roșie, fără să fi fost vorba de vreo asemănare fizică, poate doar pentru aerul de misticism grețos. Și cum ascultam eu pierdută în măsline revoltele altora, deodată mama mă apucă strâns de o mână. Pe față îi trec valuri-valuri de transpirație, mă gândesc că e vorba de un infarct, iar mama turuie, gândindu-se probabil că nu mai apucă să zică tot. Din turuiala ei înțeleg că nu, scriitoarea nu se face vinovată de producții slabe, nu pentru asta este detestată de toți, ci pentru faptul că discreditează literatura română în străinătate. Aud chestii gen trădătoare de țară și vânzătoare de țară, agent KGB. Înțeleg că femeia se plimbă prin lumea largă cu cei doi arhimandriți, instigând la ură împotriva literaturii române. Aaaa, zic, atunci da, merită oprobriul celor prezenți, la așa ceva nici cu gândul n-aș fi gândit. Și sunt foarte îngrijorată de mama, care e tot mai albă și mai scăldată în transpirații. Pare că poveștile pe care mi le deșartă despre agenta KGB îi stau de mult pe inimă și îi șchiopează funcția cardiacă. Spune tot, o încurajez, sperând că turuiala o s-o descarce de infarct.

Dans

Aveam o rochie rock & roll albă cu buline negre. Aveam părul scurt, buclat și roșcat.  Era vară. Mergeam sprinten, în dreptul unei bănci mă opream. Mă așezam lângă un bărbat, îmi sprijineam capul de umărul lui. Părea că suntem foarte apropiați formal, câteodată îi eram soție, alteori mamă. Vorbeam despre lucruri care și ele păreau foarte apropiate formal – prieteni, vizite, gospodărie. Zâmbeam larg, zâmbeam și oftam de atâta bine, mă simțeam saturată de confort și trebuia să îmi certific din când în când starea prin răsuflări și plescăieli. Și în timp ce conversația se poartă atâta de plăcut, îmi spun, cumva dedublată, că individul nu mă recunoaște, ba mai mult, nici măcar nu mă cunoaște, eu pretind că sunt soția și, ocazional, mama, și totul e ok. Pe de-o parte, cum spuneam, e foarte bine și tihnit, pe de alta sunt destul de nedumerită, cum adică acceptă individul ăsta starea asta de lucruri fără nicio grijă, fără nicio curiozitate, și chiar fără să mă confunde, fără să sufere de tulburări mentale care să explice fenomenul. Afară se face brusc frig iar eu îmi dau seama că sunt îmbrăcată complet nepotrivit, trecătorii sunt împachetați în paltoane întunecate, femeile au toate baticuri înnodate sub bărbii. Apoi se instalează liniștea aceea care te face să te simți ridicol, liniștea urechilor înfundate, când nu știi sigur dacă ceilalți te aud sau dacă nu cumva vorbești prea tare. Și în timp ce vorbesc, vocea îmi reverberează în cap, numai bine cât să sublinieze ridicolul cuvintelor: când ai o identitate, e o problemă! Câtă vreme n-ai, totul merge perfect! Mă enervează că rostesc vorbele astea, par izvorâte din oftică și aruncate cu reproș. Dar cu toate că tonul pe care vorbesc mă irită, ideea mi se pare frumoasă & utilă și încerc să sap și mai mult în miezul ei. În fața mea se deschide un deșert și-ncet-încet se conturează și-un măscărici, exact ca jolly jokerul din cărțile de joc, un fel de balerin în mulături albastre, rânjind și țopăind. – Eu dansez pe nisipuri mișcătoare! îmi spune. Trebuie să știi să dansezi pe nisipuri mișcătoare! subliniază. Nu, mulțumesc! îi răspund. Și urechile mi se mai înfundă o tură și iar mă aud zicând tunător: când ai rădăcini, e o problemă! Câtă vreme n-ai, poți să dansezi pe nisipuri mișcătoare bine mersi.