Nu eram foarte generoasă

Pe-o zăpadă făinoasă și murdară. Zăpada de-a doua zi. A treia. A patra. Mergeam în grabă, încleștată, cu capul aplecat, tăind vântul și soarele. Erau și ele acolo. Pe mijlocul carosabilului o bătrână nu foarte bătrână dar foarte respingătoare prin neajutorarea aia care clamează ajutorul, îmbrăcată într-un fâș lung de culoarea zăpezii ăleia folosite, cu o față cuperotică și un nas borcănat, cu apreschiuri albe și un baston ridicat în sus, spre mine, hei, tu! hei, cu mata vorbesc, duduie! ce te uiți ca proasta! vino să mă iei că am rămas aici! hei! nu vezi că merg greu/sunt bătrână/ești tânără/alunecă/poți/vreau. S-o crezi tu/așteaptă/să mă pupi!/nu cred că ne cunoaștem – i-am zis și eu, văzându-mi de drum, enervată că mă culpabilizează așa, pe stradă, o bătrână scârboasă, duhnind a acetonă până-n trotuar, doar așa că are ea chef să culpabilizeze pe cine-i apare în fața ochilor. În schimb, m-am aplecat și am ridicat din zăpadă un tomahawk de fildeș. Mi-am continuat drumul cu toporu-n mână, la fel de hotărâtă. Și acum o să mă acuze de crimă, mai ales că o să mă vadă cu arma asta asupra mea. Asta e! Ce să le fac! mă gândeam.

Individul avea un stil ciudat de a se împrieteni cu mine. Părea ca într-o oarecare măsură reușise, din moment ce se afla în sera mea, unde ridica ghiveci după ghiveci și îl ducea la nas. Aveam foarte multe suculente, nu știu de ce. Le ducea la nas și le mirosea. Aloe, crassule, cactuși, dracene, yuci – le mirosea pe toate și făcea o mutră decepționată, indignată, jignită – nuu, miros foarte nasol, aa, nu, mai rău, nu miros deloc! Mă gândisem să mă împrietenesc cu tine, dar nu se poate așa. Și pleca, o lua la fugă, alerga îngrozit, nu cumva să vin din urmă. Pe el puteau să-l îngrozească ghivecele mele, dar pe mine nu putea să mă îngrozească un individ care mirosea sistematic țepi și frunze cerate.

Eram la etajul orașului. Mă gândeam să-l cumpăr. Am început cu ceva ca o vizionare de apartament, sau și mai puțin, o ridicare de comandă de la domiciliul vânzătorului, și m-am tot întins până când am zis că îmi trebuie tot etajul. Nu eram la Lisabona. Eram la Brașov. Sau în Caracas. Am intrat în casa plină de familii sărace cu copii gălăgioși și murdari, mi-au oferit apă, se amuzau, păreau să se bucure că aveau să se îmbogățească de pe urma mea, se întrebau dacă sunt foarte proastă sau doar foarte bogată și generoasă, dar per ansamblu erau primitori. Din casă am ieșit pe terasă și un tânăr șmecher, dealerul casei cred, a început să trateze. Orice vă interesează, cu mine discutați! Am înțeles, tinere, gata, tu ești factorul de decizie. Dacă vreți s-o luați, vă fac un preț bun, v-o las cu totul, cu tot cu familii, cu copii, cu apa care curge. Era vorba de o cascadă. De pe terasă am ajuns pe o creastă stâncoasă, în fața ei era un munte cu cascadă. Dedesubt erau alte terase și alte blocuri și goluri în mijlocul lor, ca și când n-ar fi existat planșee și tavane, cu toate că erau locuite, pe margini, iar undeva foarte jos era un teren de fotbal și un joc în desfășurare. Ah! Chiotele copiilor! Ah! Râșnitul cascadei – un zgomot periculos, de inundație, de deversare severă, de conductă spartă, noaptea, când toată lumea doarme, toți instalatorii și administratorii. Eram mulțumită. Cumpăr tot, am zis.

 

 

Eram acolo

Eram în Burano.

Era iarnă spre primăvară. Hai să ieșim să ne uităm la mărțișoare, am zis. Trebuie să fie plin de mărțișoare, mergem și noi să căscăm gura. Și am luat-o de la o margine și era într-adevăr plin de mărțișoare, doar că ceea ce numeau ei mărțișoare erau tot felul de figurine din piatră gri, despre care nu avusesem curiozitatea să întrebăm ce simbolizează, ce se face cu ele, de ce acum mai mult ca niciodată. Nu tu dantele, nu tu magneți, dar figurine grămezi și cam toate la fel – aparent feminine, cu fuste, în orice caz, și-un aer oarecumva aztec. În afară de figurine, cam toți buranezii vindeau și flori, un hibrid de gladiole cu orhidee, un fel de gladiole cu tije scurte și corole cu label, toate corai pal. Din păcate, nu putem să cumpărăm nici mărțișoare, nici flori de aici, pentru că n-o să putem umbla cu ele în bagaje, îi spuneam bărbatului care părea un coleg cu care n-aveam prea multe de împărțit. Tăcea în permanență aprobator și se ținea cuminte după mine. Eu mă opream la fiecare măsuță, puneam mâna pe obiecte, îmi băgam nasul în flori, examinam, schimbam zâmbete și glumițe cu vânzătorii, colegul mă urma discret ca o umbră. La un moment dat m-am oprit, m-am dat un pas în spate ca pentru a putea privi întregul tablou și am exclamat: Băi, e imposibil, ăștia au fiecare și câte-o pisică la fel. Undeva, lângă/printre/pe sub florile fiecărui vânzător, era și câte o pisică tigrată. Pe bune, îi spuneam, florile astea cu pisici sunt mai frumoase decât florile de la Amsterdam. Și m-am hotărât brusc să cumpăr, dar nu știam de unde să aleg. Am anunțat, iarăși foarte ferm, că trebuie să cumpăr de la primele mese pe care le-am văzut. Și am început să facem cale-ntoarsă, căscând gura pe unde se mai putea. Și nu prea se mai putea. Pentru că se înserase și, fără să prindem de veste, mesele se răriseră, mai erau doar foarte puține flori și cam toate veștede, pisicile se mai învârteau pe-acolo, scormonind prin gunoaie, câteva figurine sparte sau ciobite zăceau abandonate în cutii. În timp ce constatam dezolanta metamorfoză, dintr-o florărie puternic iluminată, iese tata cu un buchet de orhidee-gladiole foarte proaspete și hidratate, și cu o plenară candoare de țăran începe să exclame: ia uite ce am găsit! nu sunt scumpe! ascultă-mă, nu sunt scumpe deloc! am crezut că sunt scumpe, dar nu sunt! Iar eu îi tot făceam semne să le ducă înapoi, pentru că ieșise cu ele din florărie ca să mi le arate și nu le plătise și nu era cazul să luăm tocmai de-acolo flori, foarte rău că sunt ieftine tocmai acum.

Surpriză!

Din arsenalul tău lipsesc oglinzile retrovizoare. Dar lipsește și ambreiajul. Lipsesc și bujiile alea vechi care se lovesc de hârtoape. Lipsesc hârtoapele. Din arsenalul tău lipsesc orele petrecute în arșiță, mirosul de cauciuc topit și miracolul cotierei duble care separă locurile din spate. Dar din arsenalul tău lipsesc și hotelurile și corturile. Și furculițele de aluminiu din sala de mese, și pescărușul de pe fundul cănilor de supă, și lingurițele plate pentru înghețată, dar și urechelnițele, și aricii, și cioplitul bețelor în care se înfig cârnații, și focul de tabără. Lipsesc de asemenea discotecile improvizate, studenții, căminele, lipsesc internatele și cazărmile, lipsesc spălătoarele și vestiarele, lipsesc patinoarele, lipsesc piscinele, lipsesc terenurile de tenis. Lipsesc, de asemenea, depozitele, fabricile, halele, lipsesc motostivuitoarele, lifturile de mărfuri, lifturile de șantier, lifturile de salină, lifturile de spitale. Din arsenalul tău lipsește și 106, și 1330, și 1457 și 1504. De asemenea, lipsesc Shakespeare, Racine și John le Carré. Dar lipsesc și catolicii, ortodocșii, adventiștii, penticostalii. Lipsesc și sirienii, iranienii, libanezii. Lipsesc și maghiarii, polonezii, țiganii. Din arsenalul tău lipsesc prietenii, grupurile, familia, medicul de familie, obligațiile. Lipsesc performanțele și victoriile, sentimentele și senzațiile. Lipsesc copiii. Lipsesc bărbații. Lipsesc femeile. Dar mai ales, lipsește Burano. Umpic de Murano mai găsești pe ici pe colo în arsenalul tău, dar Burano lipsește.

Umbla-n sus și umbla-n jos

Trebuia să cobor dealul prin spatele magazinului Unirea. Era vară, Bucureștiul era mai vechi decât îl cunoșteam, Dâmbovița avea alt traseu. Am ajuns în dreptul scurtăturii care trebuia să dea spre I Gesuiti, destul de departe de casă cum ar veni. Începusem deja să cobor când mi-am dat seama că panta este imposibil de înclinată și nu am cum să ajung întreagă până jos. Am rămas lipită cu spatele de pământul uscat, bâjbâind după ierburi de care să mă agăț. Nicio iarbă. Am reușit să urc cu spatele, împingându-mă în palme cu chiu cu vai, recuperând într-un final pasul făcut inutil. Întrucât oricum tremuram și nu mă simțeam în stare să îmi reiau plimbarea, am rămas în vârful dealului să descopăr măcar cum procedează alții. Au venit două fete, una cam de zece ani, alta cam de cinci, prima în rochiță de catifea albastră, alta în rochiță de catifea roz, ambele rochii roase și prăfuite, pasate probabil din generație în generație. S-au culcat pe pantă una lângă alta în poziție fetală, cu palmele unite sub obraz, au închis ochii și au căzut în somn, alunecând până aproape de malul canalului. Se juliseră destul de serios pe partea pe care dormiseră și stârniseră în urma lor nori de colb. Eu priveam în continuare ca proasta. Mă întrebam ce proprietăți trebuie să aibă un corp ca să nu basculeze pe pante abrupte. Era primăvară și începuse să plouă. Mă promenam pe promenadă printre ceasuri.

Edilul uitase să le spună instalatorilor de ceasuri stradale că acestea trebuie dispersate inteligent, iar firma făcuse treaba de mântuială și montase toate ceasurile într-un singur loc. În semn de protest față de această aberație, artiștii comunității își aduseseră și ei instalațiile urbane în pădurea de ceasuri. În semn de solidaritate cu revolta din capitală, mediul rural contribuise și el cu sperietorile de ciori. Turiștii japonezi savurau sakura bucureșteană, zâmbind contemplativ la fiecare cadran și legăturică de paie, fotografiind fericiți naiba știe ce detalii prețioase. Era un ansamblu ciudat. Iar acum ploua. Treceam prin el încrâncenată, observam detaliile alea prețioase dar cu regret, ce fericit ar fi altcineva dacă le-ar vedea, mă gândeam, ar face o poză și ar posta-o pe facebook sau pe instagram și s-ar putea mândri cu ceva.

Mă plimbam cu un lift de epocă foarte spațios. De jos în sus și de sus în jos. La fiecare capăt, cu o secundă înainte ca liftul să se oprească, deschideam brusc ușile interioare și îl blocam. Și apoi iar le închideam și iar o luam de jos în sus și de sus în jos și chiar înainte de a ajunge smuceam de uși.

*

Cadavrul purta o eșarfă

Pictasem două mandorle, în nuanțe improprii acuarelelor, două mandorle ca pupilele lui Sauron, avea două de data asta. Profesorul cel cretin m-a întrebat ce sunt alea și eu i-am spus că părinții mei. Apoi el remarcat cu flegma obișnuită, aaa, văd că insistați pe ductul continuu, nu mai ieșiți din el! Iar eu i-am spus ceva ce mă așteptam să știe, să observe dintr-o privire: ăsta nu e duct continuu, e prezentul continuu sau perfectul continuu, e continuumul de timp, mai precis.

Îmi spunea că fostul ei logodnic a murit. Întotdeauna insistase pe cuvântul ăsta și continua să mă frapeze folosirea lui, cred că era departe de a obține efectul dorit. De fiecare dată mă întrebam ce urmărește ea prin invocarea unei oficieri de felul ei preliminare, ce atârnă așa de greu într-o legătură rămasă-n faza de proiect, de ce trebuia menționată finala mică, cota parte. El era de multă vreme fost logodnic când s-a sinucis. Ca lucrurile să fie și mai clare, s-a sinucis nemaisuportând pierderea iubitei, altă fată, o fată suficient de importantă încât să te sinucizi, dar nu destul de importantă încât să îi fi devenit logodnică. Îmi povestea deci cum fostul ei logodnic s-a sinucis: înainte de asta a făcut niște filmulețe de adio pentru apropiați, daaa, le-a trimis tuturor prietenilor, iar mie nimic, daaa? mie nu mi-a trimis nimic! Ce poate fi mai trist! Pe lângă că se sinucide din cauza altei fete, nu-ți trimite nici filmuleț! Deși e fostul tău logodnic! So much for staying for the credits!

Există o categorie de știri de care nu mă voi sătura niciodată: a fost găsit spânzurat de calorifer. Cum!? Da’ cât de mic era? De unde vin toate scenele astea de nereconstituit, ce-i cu conspirația caloriferelor. Cadavrul purta o eșarfă cu calorifer. Caloriferul purta eșarfa cu cadavru.

Ochiul drept, lentila stângă

Mi-a părut bine, nu mai știu să citesc în română, mai știu umpic să scriu, dar de citit sunt sigură că am uitat cum se citește, am pierdut abilitatea citirii. Atmosfera e frumoasă, însă, ce nepotrivit: cum e mai mișto? să mergi și să te doară picioarele, sau să n-ai picioare și să nu te doară nimic? De ce! Sau, decât să ai picioare, dar să fii orb, mai bine să n-ai picioare, dar să ai o cameră cu vedere la ocean? Oricum ai lua-o, e mai bine una decât alta, indiferent cât de mult te-ai imbeciliza. Orice lucru e preferabil unui lucru mai puțin preferabil, voilà!

Pe lentila dreaptă mi se găinățase o pasăre colibri. Am dat cu mâna, încercând să curăț din mers, am dat, am dat, găinațul rămânea nemișcat. Mi-am scos ochelarii și am constatat că găinațul se afla de fapt pe lentila stângă. Ce fel de lucru necurat mai e și ăsta!? A pleca: vb., a ți se aproba o cerere. Unde te-ai dus, ochiul meu drept? Care-i faza cu trandafirii nemirositori? Au mai puțini alergeni?

Când m-am trezit, m-am uitat la ceas. Stătea. Așa de neclintită am fost în hotărârea luată. O noapte e prea puțin, am spus. Ești defect!

În timp ce ieșea la pensie, cu spatele, nepierzându-ne din ochi, strângea la piept cadoul de bun rămas și ne striga mâhnit – e prea puțin! ați strâns prea puțini bani! e prea ieftin, n-am ce face cu el! trebuia să mai întrebați și alte persoane! mai bine mergeți acum și la restul colegilor și strângeți o sumă civilizată că eu am lucruri destul de bune acasă, nu-mi trebuie un lucru prost! Noi suflam de pe mal ca să întețim valurile.

Nu e chiar așa de simplu cu operațiile, i-am zis, are și el o vârstă… Ce vârstă are, dacă nu vă supărați, m-a întrebat. 70. 70 nu e o vârstă, a răspuns. 70 nu e o vârstă! Păi atunci nicio vârstă nu e o vârstă și orice vârstă e o vârstă. Dacă vrei să-ți tai venele, trebuie să ai grijă să fii bine hidratat. Și chiar și-așa îți trebuie o pompă, un aparat de vidare. Dacă vrei să te otrăvești, trebuie să ai grijă să fii bine hidratat. Să vrei ceva de la electricitatea domestică e ca și cum ai vrea ceva de la etajul 1. Nu spune nimeni că e imposibil. Un tânăr a fost arestat și aruncat în închisoare. Au uitat de el două luni. După două luni încă era în viață. Pe vremea când dădeam capul pe spate nu exista AVC-ul de coafor.

Ne spunea că nimic din ce e omenesc nu îl impresionează. Omenirea îi era datoare cu un show și nu era în stare să îl dezmorțească. Reminiscențe ale frustrărilor încercate în copilarie pot fi întrezărite în operă. Biografia lui Terențiu nu prezintă prea multe lacune iar asta se datorează unei lucrări scrise de Suetoniu. Moare însă pe drum răpus de o boală sau într-un naufragiu.