Aeroportul

Mă uitam la ei ca la niște străini. Păreau neaveniți în curățenia lor. Cămașa foarte albă deschisă corespunzător, fusta creion, tocurile înalte, ce să vă spun eu vouă, mă întrebam, despre lucrurile din teren. Îmi cereau să le livrez niște morți colective, nu niște exemple, mai degrabă niște descrieri. Înmagazinasem destule, părea. Și am început cu atentatul din aeroportul în care ne aflam și care încă nu fusese reconstruit după explozie. Stăteam la terminalul Plecări, eu pe un scaun, ei pe o canapea. Mă priveau grav iar eu le povesteam. Unii își luau notițe, alții desenau. Portrete robot ale morților colective. E de bun simț privirea lor gravă, mă gândeam, nu exagerează cu cuvinte pline de compasiune, dar, pentru cineva așa de curat și de exact în hârtii, au o privire de bun simț. Un singur lucru mi se părea ciudat, nu se priveau deloc între ei. Nu le scăpa niciun schimb de priviri… până la urmă descriam niște grozăvii, iar ei mă fixau necontenit. O fi vreo tehnică, mă gândeam, poate se exersaseră mult, poate neclintirea asta gravă scotea din mine ceva, iar o secundă de neatenție ar fi dus la o pierdere de semnal. Prima moarte colectivă a fost, deci, cea din aeroport. Explozii, apoi prăbușiri de ziduri și mitraliere puțin mai târziu. Multe femei târându-se pe jos, încercând să fugă, uitându-se înfricoșate în urmă, pline de sânge, țipând. Ce de-a femei! mă gândeam. E normal ca într-un aeroport să fie atâtea femei? Eram sigură că nu văzusem de fapt niciun bărbat în afara unor funcționari vamali. În schimb foarte multe femei. A trebuit să fac o paranteză ca să întreb dacă femeia din baie intră tot la morțile colective. Acolo deja începuseră mitralierele. Izolasem o femeie care intrase în fugă într-o cabină, căutând adăpost. Ușa era încuiată în urma ei. Femeia încerca în continuare să alerge. Părea o mașinuță cu baterii care încerca să țină linia dreaptă, lovindu-se repetat de perete. Ea se lovea repetat de veceul spre care alerga pe loc. De partea cealaltă a ușii a apărut un monstru cu mitralieră, un soldat în plăci, un terorist clămpănitor. A fixat mitraliera și a tras prin ușă, împușcând femeia în spate. Am văzut cum din coloana vertebrală săreau așchii de os. Agenții își notau și își desenau lucrurile astea, fără să mă scape din ochi. Mă întrebam dacă chiar mă mai văd, dacă nu se uită cumva în gol. Și ce alte morți colective mai aveți? întrebau. Păream un negustor de preșuri, așteptând să răsfoiască oamenii după culoarea preferată. Poate asta, am zis, descărcând una nouă, s-ar putea să fie puțin mai dureroasă. Nu știu ce era în mintea mea de mi-a venit să îi avertizez, ca și cum descrierile mele ar fi putut avea vreun ecou. Un roller coaster aruncat în aer, cu toți cu copiii aflați la bord. Doi câte doi în mașinuțe, îmbrăcați – da, ciudat – de iarnă. Cu căciuli, fulare, canadiene groase. De ce funcționa parcul ăsta iarna? Iarna nu-i periculos? Nu ruginesc roțile? Nu se udă electricitatea? Iar această moarte colectivă a fost mai colorată și mai veselă decât celelalte. Unii copii vorbeau, alții râdeau liniștiți. Arăta ca o fotografie a copiilor din roller coaster, mai întâi o fotografie întreagă, apoi o fotografie împușcată. Iar a treia oară le-am povestit de o moarte colectivă a femeilor din armata Coreei de Nord. La început eram convinsă că sunt stewardeze. Eram într-un avion, aveau cămăși kaki și coifuri roșii. Dar nu aveau zâmbete de stewardeze, aveau zâmbete de plastic bombon, seninătate de ceară și o grație rigidă, ca balerinele de pe-o cutie muzicală, gesturi lente și dans întors cu cheia. Asta făceau în timp ce mureau. La început credeam că ajută pasagerii, că îi ridcă pe cei așezați și îi așază pe cei ridicați. Din cauza îmbrățișărilor. Agenții scriau în continuare și desenau, nu m-a întreba niciunul și, cum v-a fost să muriți, cum vă e să păstrați morțile astea? Probabil fuseseră instruiți să nu alimenteze descărcări emoționale, să nu compromită firul epic, naiba știe.

Full Moon Services

 

Risipa alimentară

Mă primeau la toate facultățile la care îmi depuneam dosarul, dar tot nu eram într-o situație bună. Tocmai aflam că există facultăți necunoscute. În timp ce căram pachetele de la registratura internatului către destinatari, colegii mei în mare parte, citeam adresele expeditorilor – academii și institute misterioase, a căror specializare nu se putea deduce din  denumiri. Am ajuns în cameră și i-am pus colegei pe birou pachetul învelit în hârtie albă. L-a desfăcut și lângă desktopul ei mic a așezat desktopul acela mare, proaspăt primit, l-a pus în funcțiune și a început să lucreze fără să scoată niciun cuvânt. De ce nu-mi spui la ce facultate dai? o întrebam, nu e pentru tine, îmi răspundea nervoasă, privind fix în monitor. Bine, continuam, știu că unii s-au înscris în Legiunea Străină și, evident, nu aș vrea să concurez cu ei, dar pe tine nu te văd optând pentru lucruri atât de periculoase. Colega mea era tot mai deranjată că o întreb, clar nu voia să mă înscriu și eu la aceeași facultate, și nu doar pentru că se săturase să fim colege, dar pentru că nu voia ca toți proștii să aibă acces la cercurile acelea selecte. Ce rost mai avea existența unor facultăți secrete, dacă în ele s-ar fi putut intra pe aceleași criterii ca în celelalte. Sub ochii mei se definea segregarea, eram revoltată, mă plimbam neliniștită prin cameră și la un moment dat am agățat cu hainele o pungă cu un rest de chipsuri. Scuză-mă, i-am zis colegei, era punga ei. Am ridicat-o de jos și am pipăit-o, mai avea în ea doar o lingură de firmituri. Probabil nu mai mănânci din astea, acum că le-am dat pe jos, am zis, și am aruncat punga la coș, știind ce înverșunată e colega mea împotriva microbilor. Pentru prima dată de când intrasem în cameră, s-a întors spre mine plină de nervi și mi-a spus: super, acuma îmi arunci și mâncarea, mulțumesc!

Eu nu sunt decât un paznic

Trenul zăngănea prin noapte. Era un vagon rece și fără lumină, cu scaune puse față în față, ca în trenurile de metrou. La un moment dat a venit un bătrân să ne ia comanda, mă gândeam că e controlor. Câțiva călători s-au ridicat și s-au adunat în jurul lui, dictându-i tot felul de lucruri. M-am dus și eu, să nu rămân nemâncată. În afară de ciocolată, cum era de așteptat, mă apucasem să înșir tot felul de lucruri la care nu mă mai gândisem niciodată că ar putea apărea pe o astfel de listă. Eclere, șuberek cu carne tocată și un săpun de lalele în cutie metalică rotundă. Făceam pauze să îmi amintesc, eram stresată că nu îmi vin în minte lucrurile esențiale, bătrânul îmi zicea blajin, nu vă grăbiți, eu nu sunt decât un paznic, alții au pistoalele, eu vă știu pe dumneavoastră de mult, știți după ce vă recunosc? după păr, să nu vă supărați că vă spun, am o slăbiciune, și eu mai dictam ceva și el mai scria și mă încuraja – lăsați că dacă nu pot să vin eu cu toate, îl chem pe băiatu să mă ajute. Și a apărut și băiatu, colegul meu căruia i s-au retras drepturile, ce proastă sunt, mă gândeam, nu am făcut niciodată legătura, nici prin cap nu-mi trecuse că sunt tată și fiu, apropo, îmi spune băiatu, vezi că ai câștigat alegerile într-o localitate, vrei să spui că am votat, îl corectez, nuuu, nuuu, pufnește el în râs, ai câștigat alegerile și acum toată lumea e înnebunită cum s-o scoată cămașă curată. Păi foarte bine, basma curată, îl corectez, ce mă bucur, așa le trebuie, idioții naibii, numai că dacă e așa, eu chiar vreau să-mi preiau mandatul, îmi pare rău pentru ei, asta e – dacă mă chemi sâmbăta și duminica! Și pe măsură ce mă enervam, mi se adunau și lucruri noi pe lista de comenzi, pe care paznicul și băiatu le notau conștiincios, se făceau listele cu pomeni și da, urmau să îmi dea de pomană, mai bine zis, urmau să dea de pomană de sufletul meu, iar sufletul meu avea tot felul de mofturi. Și ceva de îmbrăcat, trece acolo! 

A Separation

Casa groazei

Eram copii, tocmai intraserăm în casa bunicilor și așteptam în fața mesei. Aveam buchete de tufănele albe și eram îmbrăcați de sărbătoare. Băieții erau la costum și cu papion, mă deranja chestia asta, păreau împăiați. Stăteam aliniați și probabil că urma ca cineva să dea startul pentru ca noi să ne spunem poeziile. Examinam platourile cu brânzeturi și constatam că și acelea sunt condiționate de poeziile pe care urma să le spunem. În stânga mea era Gopo, mă bucura dar părea ciudat, pentru că el nu era din familie și asta însemna că e o sărbătoare mai mare decât știam. Între mine și Gopo era șarpele lui. O imensitate de șarpe alb, care se tot învârtea în jurul propriei cozi, semăna cu o anvelopă de camion. Albă. Părea foarte ascultător și șarpele, își păstra locul fără să se întindă spre masă, în stânga sau în dreapta. La un moment dat am vrut să verific care sunt relațiile dintre noi ăștia care așteptam în fața mesei și l-am lovit ușor pe șarpe cu buchetul de tufănele. Și Gopo și șarpele s-au întors spre mine și mi-au zâmbit, șarpele de-a dreptul entuziast.

Eram în casa groazei. Cazați. Pentru totdeauna, probabil. Urcam o pârtie de pânză albă, făceam o buclă, apoi ne lăsam să alunecăm pe o altă pârtie de pânză albă. La urcare era greu, n-aveam niciun lucru de care să ne agățăm, pânza era foarte bine întinsă. Obosisem să tot facem mișcările astea. Eu am strigat că la ultima coborâre o să rămân jos. Nu mă mai interesează să urc degeaba. Vară-mea roxolană a zis că vine cu mine. Ea nu vine niciodată cu mine din încredere, de obicei de curiozitate și de frică să nu piardă ceva, ca și când tot ce ar face în absența mea e lucru pierdut. La orice bifurcație se presupune că ea alege drumul greșit, iar eu pe cel corect. Am rămas jos și cum necum m-am trezit în grădina casei groazei. Îndesată de flori multicolore, sălbatice dar perfecte într-un fel ciudat. Erau și mese și scaune albe din fier forjat, practic înfipte în desișul de flori. Părea că în curând o să apară și cineva care să ne aducă un espresso. Or fi de-alea care copiază ADN-ul uman, îi spuneam vară-mii, uitându-mă la flori. Am scos un aparat de fotografiat și am început să pozez petic cu petic. Mi-am dat seama că toate plantele erau din săpun sau din ceară, înmuiate sau topite pe la vârfuri, gata să picure prin părțile translucide. În apropierea noastră se auzeau glasurile celor care rămăseseră pe pârtie, ne întrebau dacă am descoperit ceva interesant. M-am înțeles cu vară-mea din priviri să nu le răspundem.