O zi cap-coadă

Eram la Milano, la capătul autobuzelor. (Mai fusesem o dată acolo. La coborâre carabinierii îmi ceruseră biletul. Le-am dat biletul și am aflat că nu era bun. Veneam de undeva din extraurban, aveam bilet pentru orașul Milano, dar nu și pentru județul Milano. Atunci aflasem și eu că nu eram cazată chiar în oraș. S-au oferit să mă aresteze ca să mă scutească de cheltuiala cu amenda. Am plătit amenda și m-au lăsat în pace, dar eu am regretat că m-am pripit cu plata, îmi amintisem că aveam nevoie de acei bani. Era o vreme când dacă știam că am cazare asigurată mi se părea că nu-mi mai trebuie bani, plecasem la drum foarte relaxată. Am citit cu atenție amenda pe care scria unde poți face reclamații și am luat-o la fugă spre acel oficiu. Am mai scris asta undeva. Pe drum spre oficiu, m-a apucat o durere de burtă cu frisoane. Căutam cu disperare o toaletă, dar în fața mea erau numai bulevarde cu ambasade. Ambasade, ambasade, ambasade. La un moment dat o fabrică. Am intrat în curtea fabricii, m-am luat după un grup de muncitori, am găsit bufetul fabricii, am întrebat, printre crampe, unde pot să mă spăl. Am găsit veceul turcesc fără bazin, în loc să tragi apa, spălai cu un furtun. Presiunea era destul de slabă. Am fugit din bufetul fabricii transpirată de frică și de rușine, iar bulevarde și ambasade, apoi oficiul. Am făcut o reclamație prostească dar emoționantă. I-adevărat că argumentația era absurdă, dar speram că intenția contează, aceea de a-mi recupera banii. Am plecat de la oficiu și m-am dus pe Dom. A fost singura dată când am experimentat sindromul Stendhal, n-aș mai vrea să trec prin asta niciodată, pentru că starea de rău e stare de rău indiferent de frumusețea care o cauzează și pe care, se înțelege, nu o poți savura/digera, dar pe care poți să o vomiți sau de care poți să fugi îngrozit. Nu mai știu dacă data trecută când am mai scris despre asta am fost dispusă să îmi amintesc mai multe detalii. Copilul striga mi fa paura și tatăl încerca să îl liniștească, după tremurături au început spasmele cu spume. Era ciudat acel tată și era foarte normal acel copil, era foarte normal să ți se facă rău și nu era deloc ok să te bucuri sau să admiri. O mare tristețe – s-a rupt aparatul în film. N-o să am nicio poză cu sindromul Stendhal, ce păcat. Am fugit de-acolo mai repede decât ar fi fost normal, nu mă grăbeam nicăieri, voiam doar să mă îndepărtez. Aveam picioarele moi. Am întrebat un băiat în ce direcție e castelul. Mi-a arătat. M-a condus o bucată de drum. Până în momentul în care cred că m-am uitat urât. Mi-a părut rău. A ridicat mâinile și a rămas pe loc. A zis ceva gen n-am vrut să te sperii. Castelul era mic și înfrunzit, foarte drăguț, dar mă apucase o amărăciune acută, foarte bine dar ce caut eu aici, și-apoi am bănănăit prin tot orașul, după care m-am hotărât să mă întorc în județ. Am ajuns din nou la capătul autobuzului și am așteptat o vreme în stație. Se întuneca. Autobuzul, aflam, nu mai circula. Era duminică și avea program scurt. Și județul era departe. Și multe autobuze fără program scurt se opreau la capăt și călătorii coborau să îmi țină de urât, pentru că era tot mai întuneric. Și până la urmă am pornit într-o mică procesiune, în căutarea unui autobuz alternativ. Și o tânără pasăre de noapte care cunoștea autobaza mi-a cerut o țigară, după care a mormăit că știe ea și ne-a mai dirijat ea câteva sute de metri până la varianta câștigătoare. Și am ajuns în stația autobuzului de noapte care trecea o dată la oră și am mai așteptat o oră, eu și milanezii aceia stăruitori, apoi eu am urcat, iar ei s-au dus la casele lor împăcați. Iar la hotel m-am fript cu paste, pentru că gazdele erau foarte speriate că ajunsesem așa târziu și mă întrebau încontinuu dacă vreau să vorbim despre ce am pățit. Și s-au apucat să facă paste iar eu nu puteam să refuz. Îmi era și foarte foame dar voiam și să ajung cât mai repede în cameră, așa că le-am mâncat opărite.) La acest capăt al autobuzelor eram, când un autobuz roșu a virat încet pe lângă mine. Priveam din interiorul curbei spre interiorul autobuzului și mi se părea straniu că e neluminat și gol, când la ultima fereastră, văd, făcând semne disperate că vrea să fie eliberat, un pisic. Un pisic vărgat, strâmb la față, cu urechile tăiate și priviri urâcioase. Din prima clipă mi-a fost antipatic, dar mi se făcuse milă, am făcut semne șoferului să oprească, era o șoferiță, în vârstă, blondă, tunsă scurt, era de fapt femeia de serviciu de la scara noastră. Femeia a oprit și am scos pisicul de-acolo, eu îi mulțumeam că a oprit, ea îmi mulțumea că am făcut-o atentă, era așa o bucurie stradală, vai ce faptă bună am făcut. Am ajuns acasă cu pisicul în brațe și am început să visez la cum o să îi amenajez eu un viitor fericit. Dar era ciudat modul în care îi pregăteam totul, ca și când n-aș fi avut niciodată pisic: o să îi dau de mâncare, daa, o să îi fierb un ou, o să îmi fierb mie un ou mare și lui un ou mic și o să mâncăm împreună, aș putea să îi fac și niște macaroane cu brânză, să tragem de ele ca lady and the tramp. Dar după aceste momente de programare idilică, m-a apucat un fel de scârba visării, pentru că și pisicul era cu adevărat greșit, ba mai semăna și cu o cunoștință față de care simțeam numai repulsie nevrotică, așa că am lăsat pisicul în casă și am ieșit, vezi doamne să cumpăr ouă. M-am dus din nou la capătul autobuzelor și femeia de serviciu era din nou la volan și lua aceeași curbă și eu stăteam în același loc, voiam să verific parcă dacă nu cumva am greșit, și autobuzul era gol, iar în urma lui, în timp ce vira, lăsa dâre de flori, ca o pensulă cu pattern predefinit, arcuri de flori multicolore. Ceea ce era foarte frumos și în același timp foarte grețos.

Popa englezesc

Eram o armată de vreo șapte inși, ne jucam cu bețele într-un crâng când a apărut individul. Eu sunt Sarazinul din Florența, a spus, și, nici una, nici două, a scos paloșul și ne-a tăiat cozile. Toți eram negri ca abanosul și aveam fiecare sute de cozi împletite, foarte lungi și foarte bogate. – Ete-l și pe prostu ăsta, am zis, ne-a tăiat ce aveam mai frumos! În urma lui a venit Parșivenia milogistică, ținând în mână un clipboard cu niște liste – dacă vreți să semnați aici că ați donat! Păi n-am donat, ne-au fost tăiate, nu semnăm nimic. Păi da, dar oricum nu le mai aveți, a continuat Parșivenia, deci nu mai puteți oricum să le donați și nouă ne trebuie doar o situație cu potențialii donatori, așa că tot trebuie să semnați. Ceilalți s-au apropiat și au început să semneze, scuipând-o pe Parșivenie peste ochi.

Panouri

Și toate panourile cu Nicușor fuseseră înlocuite de panouri cu Mateică. Le vedeam din tramvai noaptea și spuneam – ce mă enervează ăștia care schimbă actorul în mijlocul serialului, în loc să schimbe scenariul, să îl dea mort pe personaj, să-l facă nevăzut, scafandru, etc. Apoi am stat să mă întreb oare de ce mă deranjează așa de tare, ce anume actor mi-a fost răpit atât de violent, de ce mă jenează atât de mult această păcăleală, de ce încălcarea convenției mă enervează mai mult decât în alte  situații, când nu reușesc să îmi amintesc nici măcar un serial în care actorul să fi fost schimbat la jumate, darămite și care era acel actor sau personajul lui. Îmi amintesc în schimb că la Dogville și Manderlay n-am avut niciun deranj, dimpotrivă, cu materia primă la vedere tot înainte. În fine, un desen din neon turcoaz, sugerând circuite electronice, ilumina panourile cu Mateică. Însuși Mateică avea un chip turcoaz. Zâmbea incandescent pe fundalul vișiniu. Deasupra lui Mateică, titlu mare, în curând în cinemauri, Mr. Robot. Ei, pe dracu! Și-apoi tot drumul încercam să îmi amintesc cum îl chema de fapt pe Mr. Robot, personajul. Începeam așa: sigur nu îl cheamă George!

 

Iar

Ieșeam dintr-un metrou cu care circulasem fără să plătesc. La ieșirea din tren așteptau controlorii să verifice cartelele. Îmi era clar ce o să se întâmple, iar o să-mi spună sunteți una straniera nella nostra città și iar o să mă ducă la secție, iar o să trebuiască să prestez muncă în folosul comunității ca să mă pot întoarce acasă. În fața mea, un grup de fete înfofolite toate în mițoase negre, adunate una într-alta ca o turmă de oi în jurul lupilor, se rugau de controlori să le lase să treacă fără să le dea amendă. În cele din urmă controlorii s-au întors cu spatele la ele și fetele au tropăit cu pași mărunți spre ieșire, moment de care am reușit să profit, alergând în urma lor cu teama că la un moment dat îi voi auzi pe controlori strigând în urma mea – ție unde îți e blana? În loc să ies, am trecut pe peronul opus și m-am urcat într-un alt metrou. Părea că toată lumea dinăuntru trecuse prin ceva asemănător. Nu m-am așezat bine că un individ zdrențăros mi-a pus un senviș în față, zicându-mi: 1 euro. Rahat! Senvișul nici nu era împachetat, l-am și desfăcut să văd ce conține, două bucăți de pâine peste o felie de brânză feta, nici nu îmi place, nici nu mi-e foame, pare și bogat în microbi, dar acum, dacă am scăpat de controlori, nu îmi vine să întind coarda. Încep să caut un euro prin geantă, fără prea mult succes. Dau de un pumn de zece bani, mă gândesc să i-i dau zdrențărosului pe ăia, dar apoi mă opresc. Tipa care stă lângă mine îmi atrage atenția că am omis un buzunar de geantă. Caut și acolo și uau, scot două monede uriașe, cam cât capacul unui borcan de dulceață, și ca diametru și ca grosime, cele mai frumoase monede pe care le-am văzut până acum. Ambele sunt de argint, un argint luminos, proaspăt curățat. Prima monedă are în mijloc un pătrat de cristal cu margini fațetate.  Pe a doua monedă e efigia unui fel de Maica Domnului cu sceptru și globus cruciger și-un aer cu totul imperial. Am găsit și pentru zdrențăros un euro și am achitat senvișul inutil, rămânând să privesc cele două monede misterioase. Între timp, mai multe doamne frumoase și artificiale, evadate probabil dintr-un insuportabil lux, îmi întindeau bancnote mari și albastre, albastre ca vechile bancnote de 100, alea cu Bălcescu. Le întrebam pentru ce și îmi spuneau pentru căței, nu strângi bani pentru căței? oo, ba da, sigur că da, îi dați pe toți sau vreți rest?

Lecția de anatomie

Eram într-o farmacie, stăteam la coadă, înăuntru erau aburi, eram singura care purta mască, câteva bătrâne îmi puneau întrebări și, neauzindu-mi răspunsul, veneau tot mai aproape, aveam impresia că o să le aspir din greșeală la următoarea gură de aer. Farmacista, și ea, scotea capul prin glasvand, ca un Tom cu capul în gaura din perete, orbecăind după Jerry. Mă treceau toate apele, nu doar ale mele, ale tuturor celor aflați în farmacie. Am întrebat dacă au Maalox și mi-au zis că nu se mai fabrică de mult. Șapte babe au început să mă întrebe pentru ce și dacă era bun, dar oare a fi fost mai bun ca ăsta pe care mi l-a dat mie? Dacă n-aveți Maalox, atunci dați-mi Botox, am zis. Pentru ce vă trebuie, m-a întrebat farmacista. Așa, să fie-n casă! Mi-a dat o cutie, scuzându-se că nu-mi cere rețetă: adevărul e că mai bine luați de la noi decât să vă duceți la plastician, acolo merge lumea ca la cofetărie, vreau și de-asta, dați-mi și de-asta, mai puneți-mi și aici, ridicați-mi și sprânceana, așa, dacă îl ai în casă, nu folosești mai mult decât îți trebuie.

Eram în același sediu magnific, doar că acum catedrala avea un uriaș amfiteatru. Stăteam pe unul din rândurile de sus și urmăream o lecție de anatomie cu cadavru și tot tacâmul. Circula o foaie de prezență, în dreptul numelui meu se semnase altcineva iar numele era oricum printat ciudat, fără majuscule, pe jumătate bolduit, înclinat și pus în paranteze. Părea un exemplu din lecția despre ordinea efectuării operațiilor. Ce e mizeria asta, am protestat, ăsta nu e numele meu și asta nu e semnătura mea. Câțiva colegi de la protocol au încercat să mă potolească, nu mai trăim vremurile alea, îmi explicau, acum nu mai contează cine ce. Dar nu e corect, am insistat, apoi am părăsit amfiteatrul. Pe scările turnului am peste colegii de la legi – acum vă ocupați și de asta? i-am întrebat. Și de prezențe, și de semnături, faceți voi și anchetele? Șefa legilor mi-a răspuns țățește, cum trebuie să răspundă orice persoană care se respectă singură: uite că poate facem! Nu m-am lăsat, n-aveam deloc de gând să renunț: n-aveți cum, nu știți, n-aveți nici baza de date, nici experiența, anchetele sunt ale mele, toată lumea asociază anchetele cu numele meu, în zeci de ani nu a existat nicio greșeală, n-o să vă las să vă bateți joc. Am plecat furioasă spre dormitoare, mi-am dat seama că eram echipată în pijamale victoriene peste care flutura un halat doldora de dantele, am ajuns în dormitor și am încuiat ușa în urma mea, pregătindu-mă să plâng de ciudă. S-au auzic câteva ciocănituri în ușă, am deschis, și niște indivizi prezentabili m-au salutat foarte politicos apoi mi-au făcut cu ochiul: suntem de la Servicii! Ei, bravo! Am început imediat să le spun și lor că nu e normal nici ca numele meu să apară sub formă de ecuație, nici să mi se falsifice prezența, nici să mi se ia anchetele. La tot ce le spuneam, aveau un singur răspuns – șșș! și din nou un făcut cu ochiul. Știm, spuneau, dar acum nu mai contează cine ce, acum avem un singur Dumnezeu, trebuie să înțelegeți chestia asta, acum totul e altfel, se ocupă el. Explicația pe care mi-au dat-o a avut asupra mea un efect hipnotic, mă infantilizasem brusc și mă frecam la ochi somnoroasă, zâmbind cochet și  tâmp de undeva din lumea basmelor.

Sediul

Lucram în corporația cu cel mai frumos sediu. O catedrală din piatră roșie, imensă, cu multe etaje, cu ogive supradimensionate și coloane imposibile, fără urmă de sticlă, geamuri sau vitralii, nu părea că acestea ar fi existat cândva și apoi ar fi dispărut, părea gândită cu vaste ferestre goale, prin care păsările și vijeliile să poată circula. Momentan circulau vârtejuri de frunze uscate și coli de hârtie, documentele noastre, HG-uri și OUG-uri, întâmpinări și citații, toate alergau în spirale înalte, oprindu-se la etajele la care erau expediate, în mâinile care trebuiau să le rezolve, pe principiul corespondenței inteligente de la Hogwarts. Nu doar hârtiile, ci și frunzele. Se roteau și se așterneau în pături sau formau movilițe pe unde trebuia. În patio – pădure de foioase, în jurul catedralei – pădure de foioase. Mulți umblam cu telefoanele după noi, telefoane negre, cu discuri albe, cu cifre negre. Firele spiralate care ieșeau din receptoare se întindeau pe sute de metri, dintr-un birou în altul, împânzind navele cu o rețea de bucle negre, ca un sistem de securitate laser gen Familia Flintstone. Lucram liniștiți, independenți, nu ne futea la melodie niciun șef și nicio maică superioară, din când în când ne adunam la parter, pentru o slujbă oarecare = începutul vreunui nou proiect. Așa ne gândeam că va fi și acum, am auzit apelul, am coborât, ne-am aranjat în cerc și am așteptat noi indicații din difuzoare, însă acestea n-au venit. În mijlocul navei centrale a apărut o cristelniță iar lângă ea un bebeluș și toată lumea a înțeles că urmează botezul. Colega cu lacrimi pe ușă întârzia, toată lumea o căuta din priviri, știam toți că ea își dorea să fie nașă, de fapt își dorea să fie orice pentru un copil și șansele se tot îndepărtau de ea, ne era și frică să ne gândim că ar putea s-o piardă și pe-asta. Dar colega a apărut, cu veșnicul aer preocupat de urgențe birocratice, a luat bebelușul în brațe, și-a pus ochelarii cu un gest pedant, să știm că un asemenea eveniment se studiază cu atenție, l-a botezat pe bebeluș, turnându-i o lingură de apă pe cap și apoi a zis Gata! Cât credeați că durează! În timp ce o urmăream, știind cât de mult își dorise și văzând cât de puțin lasă să se vadă cât de mult își dorise, m-a bufnit un plâns de sfârșit de lume, mă țineam de nas, încercând să mă stăpânesc și nereușind, simțeam că îmi pocnește craniul în fărâmițe, colega mea de birou plângea și ea cu sughițuri, doar că ea plângea și din cauza mea, mi-era foarte milă de proaspăta nașă-preoteasă, mi se părea cumplită atingerea fericirii după atâta bătaie de joc, și-apoi, ca de-obicei, mi-era milă de toți oamenii.

Începuse să mă doară gâtul

Tot comportamentul uman era random. Nu că n-ar mai fi existat gânduri și emoții în spatele manifestărilor, dar nu mai exista niciun pattern și nimic nu mai putea fi anticipat sau interpretat. Schrödinger factorial. Limbajul articulat – un exercițiu pentru corzile vocale, o ocurență vestigială. Științe nule, arte abandonate. Mergeam pe stradă, vedeam sau nu vedeam. În același timp.

Eram la un fel de ecografie pulmonară și un grup de medici stăteau în jurul ecranului, privind ca la o minune. I-am dat la o parte și am văzut – la baza plămânului drept era un pui de reptilă, viu, mișca încetișor. Toți am vrut să îl identificăm și ne scăpa specia, deși știam că e ceva simplu, apropiat, nu reușeam să punem punctul pe i. Cineva zicea crocodil, altcineva iguană sau aligator, gușter, salamandră. Într-o sforțare a creierilor am deschis gura înainte încă de a ști ce urmează să spun și am zis corect – cameleon. Sub plămânul meu se cuibărise un pui de cameleon.

Eram la Judecata de Apoi și mă cam plictiseam. În jurul meu erau oameni aranjați în cercuri concentrice, cu fața la mine. Dumnezeu îmi explica procedura, oamenii ăștia sunt aici pentru a zice ceva de bine. Primul cerc e cel al persoanelor care te cunosc foarte bine, părinții și alte persoane foarte apropiate, al doilea cerc e al oamenilor care te cunosc destul de bine, al treilea al persoanelor care te cunosc de undeva, al patrulea al celor care își amintesc că te-au văzut la un moment dat, al cincilea cerc e al persoanelor care nu te cunosc deși le-ar fi plăcut să te cunoască și așa mai departe. Să fi fost cam zece cercuri în total. Mă enervau foarte tare persoanele din primul cerc, nu respectau distanța socială și arătau ca niște statui, înalte, albe, cu aer solemn, pregătite să spună lucruri esențiale, să mă susțină ca pe o teză. Mă uitam numai spre rândurile din spate, căutând din priviri pe cineva cu care să pot să râd.