Bătrâne pe băncuțe

Eram la Florența, foarte plictisită că sunt la Florența și că orașul se cheamă Florența deși nu vezi flori nicăieri. Făceam în dorul lelii poze pentru blog. Din capătul fiecărei străzi îmi ieșea în cale câte un dealer care-mi punea în palmă câte un pliculeț cu ierburi sau prafuri, strigând gratis! Eu mă gândeam că or fi ca nesimțitul de la mine din cartier, care îți vâră în palmă o periuță de dinți și strigă gratis pentru ca apoi să te urmărească, explicându-ți că e gratis doar dacă mai cumperi încă zece periuțe de dinți. Așa că le spuneam nu, mulțumesc, deși mi-aș fi dorit să păstrez toate pliculețele. Mă sfâșia dezamăgirea de pe fețele lor, la fiecare refuz de-al meu. Priveau în zare disperați, părând cumva la capătul puterilor. La un moment dat, unul din ei mi-a pus în palmă un teanc de bancnote prinse în banderolă albă, cu ștampila băncii. Gratis! a zis și el. I-am cântărit și i-am zis: lipsește o bancnotă! Nu pot să-i număr acum pe toți, dar lipsește o bancnotă. Nu două, nu trei, una! S-a uitat la mine jenat sau furios, nu știu, și i-a luat înapoi. M-am luat după o mulțime care se îndrepta spre un obiectiv turistic. Era seară și răcoare, stăteam la coadă ca să avansez pe străzi. Căutam ceva de fotografiat și nu găseam. Mi-aș fi dorit un parc cu leagăne vechi, atmosfera cerea un parc fără copii, dar cu leagănele încă în mișcare, ca și când copiii tocmai ar fi fugit undeva, cu învârtitori încă învârtindu-se. Oamenii care stăteau la coadă în fața mea păreau sărmani și înfrigurați, părea că stăm cu toții la coadă la carne, în zilele de glorie ale dictaturii. Am intrat printr-un gang și am ajuns în fața obiectivului. Un bloc vechi, în L, a cărui fațadă era îmbrăcată în trandafiri cățărători. Trandafiri de dulceață. Roiau, se mișcau, creșteau și se înmulțeau văzând cu ochii. Voilà! Am făcut câteva poze, încercând să evit scăfârliile care îmi obturau cadrul și bătrânele așezate pe băncuța de la intrarea în bloc. M-am uitat cu atenție la bătrânele acelea, ar merita o poză separată, îmi spuneam, dar cumva mi-a fost foarte ușor să abandonez ideea, parcă sunt destule poze în lume cu bătrâne pe băncuțe. M-am întors spre ieșirea din gang și a am făcut poze cu fațada îngustă a blocului. Îmbrăcată în aceeași vânzoleală de trandafiri, doar că erau mari, spinoși, cu petalele răsucite în linii drepte și galbeni tiviți cu roz. Am plecat. Se întunecase și începuse să ningă. În fața mea, patru-cinci băieți îmbracați în negru, toți cu geci de piele, mergeau cu mâinile împletite la spate, ca într-un dans popular. I-am filmat. M-am uitat la filmuleț. Ninsoarea părea să îi contrazică, ei păreau să o contrazică pe ea. Era un film trist. M-am întâlnit cu Felicitaționista. Era înconjurată de un grup de fete care tocmai scoseseră un pui dintr-un cuptor stradal. Arată bine, am spus. Fetele se întrebau dacă o fi făcut sau mai trebuie lăsat la cuptor. Eu am zis – e făcut, e făcut. Felicitaționista s-a uitat la mine cu interes – tu așa zici? deci și tu zici că e făcut! că eu am zis că oricum tot ce mâncăm e carne crudă și că nu contează decât condimentele, acum sunt și condimente care ți-l fac copt, prăjit, afumat, dar el e tot crud! Am stat umpic să mă gândesc iar Felicitaționista, observând, a adăugat – nu, eu zic ce cred eu, dar eu am zis de la început nu mă pricep, merg pe mâna voastră! În momentul ăla mi-am dat seama că sunt îmbrăcată într-o rochie foarte frumoasă, de culoarea mucegaiului, cu două buzunare imense, rotunde, vișinii. Am băgat mâinile în buzunare și le-am scos pline de zeamă de vișine. Acum o să se albăstrească, m-am gândit.