După epuizare

Eram într-un spațiu închis atât de mare încât nu îi vedeam zidurile. Era frig și întuneric albastru. Ca și când în fața mea ar fi fost o scenă, a început să se audă pocnetul întrerupătoarelor și să apară fascicule de lumină albă. Veneau din surse diferite și se opreau toate în același punct. Priveam îngrijorată ovalul negru în care se opreau fasciculele. Eram foarte încordată, spuneam – acolo-i o nenorocire!  Colega mea zâmbea amuzată – nu e măă nimic, ce vezi tu acolo? nu e decât o umbră, ție ce ți pare că e? E o umbră solidă, îi spuneam, nu e bine să intri în ea, un horcrux, din ăla, intri și nu mai ieși. Actorul pe care îl așteptau reflectoarele mi-a făcut un semn de undeva din mâna dreaptă a întunericului și m-am dus imediat să îi spun că e nasol. N-am apucat. Scoate-mă de-acolo, mi-a zis, rugător, chinuit, terminat. Păi nu ești acolo, ce-ai! Ba da, sunt acolo, îmi spunea, chircindu-se de durere. Încercam să îmi amintesc când mi-a mai cerut mie vreodată cineva ajutorul. Că la mine chiar că nu ajungi decât după ce ai epuizat tot.  Ăsta era singurul lucru clar: epuizase tot.

Kitsune

Pe un vârf de munte creștea un copac contorsionat și desfrunzit. În vârful copacului era un cuib. Mare, de vulturi, aș fi zis. În cuib stătea covrig Kitsune, corcolind încă vreo 3-4 kitsuni mai mici. Eu mă uitam de undeva de sus și nu mă mai săturam. Pe undeva știam că erau o amenințare, erau niște creaturi extrem de periculoase, urmau să terorizeze și să distrugă planeta, să se transforme în harpii, dar eram așa de bucuroasă pentru ei, mă topeam de drag, contemplându-le culcușul și liniștea.

Otrăvitoare

Te aștept în vizită, îi spuneam. Vezi, fii creativ cu florile, îi spuneam în gând,  doar o dată e prima dată, să fie și cu hortensii, da’ și cu gogonele, și cu verze cu tijă lungă, dar și cu cascade de salcie, și cu cale, dar și cu mandarine, și cu regina nopții, dar și cu papură. Pe măsură ce rezolvam cu buchetul imaginar, îmi scădea speranța – adevărul e că nu m-ar mai putea surprinde un buchet de flori decât dacă ar fi foarte urâte. Creasta cocoșului cu gladiole, de exemplu. Plus punga de hârtie plină cu fursecuri sau alte ronțăieli politicoase care nici nu sunt bune, dar țin loc de pampon. Nu uita nici de ziar, să avem și noi pe ce mânca intelectual. Era iarnă, venea, deschideam ușa – descurcă-te, intra, se scutura de zăpadă, eu mă întorceam deja în atelier fără să mă ocup de protocolul vestibular, căci eram artistă și riscam să mi se evapore concoctul. Mă așezam ca de obicei pe jos, pentru că nici cistita nu era un pericol, nici scaune nu erau, nici păr de pisică, nici întristare, numai și numai artă în devenire, materiale necesare artei, în principiu gunoaie, dar grupate coerent, urmând să formeze ansambluri. Bineînțeles, el a rămas o vreme în picioare, urmărindu-mă cu fascinație panoramică, eu din când în când duceam la gură cana de cafea ai cărei pereți erau tapetați cu un zaț foarte convingător și îmi vedeam de jucăriile-mi subtile, prea acaparată de proces, pentru a putea fi o gazdă didactică. După ce mi-a urmărit o vreme gesturile care făceau artă din te miri ce, s-a așezat pe jos lângă mine și mi-a zis dă-mi voie să te ajut. Astfel că el ținea strâns cioburile și eu le lipeam cu aur, producând urâțenii de-alea zise kintsugi, also known as kintsukuroi. Doar că nu erau bucăți de porțelan ci o ceramică grosieră, roșie cu puncte albe, exact ca o muscariță.

Schimbări

Aveam un șef nou. Părea același, dar avea un comportament diferit. Mă fugărea prin birouri și pe terase iar eu mă ascundeam de el. Din când în când ma uitam pe furiș să văd unde a ajuns și să încerc să înțeleg de ce mă fugărește. În mâna dreaptă ținea o caserolă de inox de-aia de gelaterie, plină cu înghețată de mango, iar în stânga un clește de gelaterie, din acela cu scafe rotunde. Clămpănea din clește și întreba, măi, unde-i fata aia că vreau să-i dau niște înghețată. Ah, nu suport înghețata de mango, nimic din mango, niciun mango, mangoul e din aceeași familie cu ginul, se împrăștie în nări și imediat te face să vomiți. Dar terasele în care mă ascundeam au început să se umple de lume și îmi era tot mai greu să mă ascund. Șeful a strigat – aaa, au venit copiii, bravo, le dăm lor înghețata. Copiii erau niște adolescenți blonzi, îmbrăcați în uniforme militare negre, și fiecare purta la gât mai multe rânduri de medalii. De la ce campionat s-or fi întors, mă întrebam. Eram foarte enervată că nu știam să interpretez uniformele, făceam ce făceam și mă întorceam la varianta de pompieri, dar ceva mă încurca și aici, nu mi se părea normal ca pompierii să aibe uniforme așa frumoase și-un aer atât de englezesc. Copiii au dat năvală în biroul cu înghețata și au deschis gurile disciplinați, ca pentru testul antidoping. Am intrat și eu în urma lor, speriată, profitând de faptul că atenția șefului se mutase asupra lor.

În fiecare zi, la coadă la casă, nimeream în aceeași situație: în fața mea, o cumpărătoare vizibil retardată era prostită de o vânzătoare retardată și șmecheră. Vânzătoarea îi spunea – nu puteți cumpăra doar un kil de mere, trebuie să cumpărați zece, dacă vreți să cumpărați șampon trebuie să cumpărați și detergent, nu pot să vă dau o singură conservă de pește, trebuie să cumpărați un bax de cinci cutii. Cumpărătoarea protesta din când în când cu un glas naiv și împotmolit, dar vânzătoarea o repezea de fiecare dată autoritar, până când femeia cheltuia cât n-ar fi trebuit. La sfârșit, vânzătoarea îmi făcea cu ochiul.

 

Venea instalatorul, scotea un teanc de hârtii, ia să vedem pentru ce ați optat. Îmi spunea cum a făcut pe la alții, ce se mai poartă, cine e pe val. Pentru oamenii ca dumneavoastră, îmi spunea, se merge pe Van Gogh, să știți. Da, dar eu vreau Monet și v-am anunțat. Am mai pus și Monet dar să știți că nu dă bine, daca vreți să aveți încredere, că am ochiul format. Vă cred, dar chiar nu pot Van Gogh, nu mi-o luați în nume de rău, dar e ca o muzică preferată difuzată la un volum insuportabil, dacă greșesc, măcar să fie greșeala mea. Instalatorul s-a apucat de măsurători, ofta frecvent, își luase o mutră profund ofensată. Bineînțeles, atunci când mai mormăia câte-o vorbă, mi se adresa cu domnișoară. Ce vă place așa mult la Monet? Că dacă vreți pe bleu, am alte modele mai frumoase. Ăsta nu dă bine, poate dacă aveați o casă mai mare, dar nici așa, sunt unele lucruri care nu se pretează. Instalarea devenise obligatorie, înțelegeam, făcusem programarea la primărie, mă gândisem destul de mult, ajuta la recensământ, la încadrarea locuitorilor în nu știu ce categorie, mi se părea ok. În fine, l-am lăsat pe instalator să lucreze în voie și mi-am găsit de lucru în bucătărie. Gata, domnișoară, eu aicea am terminat! Mă întorc în sufragerie și tot peretele e îmbrăcat într-un fototapet din acela cu apus de soare în mare. Un cer cărămiziu, un soare incandescent, o mare cu adevărat neagră. N-am nicio nemulțumire. Instalatorul îmi spune mândru: m-am hotărât să vă pun un apus. Nu protestez, nu mă deranjează foarte tare, bine naibii că nu e Van Gogh. La sfârșit îl întreb: de unde știm noi că ăsta e apus și nu răsărit? Instalatorul îmi răspunde – păi nu știu, dumneavoastră să-mi spuneți, ca să știu și eu ce bifez, și îmi arată niște formulare cu care trebuie să se întoarcă la primărie.

Locuri

Eram într-un oraș din România, altul decât Bucureștiul. Luam bătaie pe stradă. Mai întâi mă plimbam liniștită, străzile erau goale și însorite, sfârșit de primăvară, zâmbeam, mă îndreptam senină spre un pasaj din care tocmai ieșea un grup de tineri veseli, care vorbeau între ei, mergând sprințar și părând să guste la fel ca mine lumina și spațiul. Când ne-am intersectat, ne-am zâmbit în deplină inocență, am trecut printre ei ca printr-un stol de porumbei. Apoi s-au întors, am auzit în spatele meu agitație, credeam că se joacă, după care a început o ploaie de îmbrânceli și lovituri. Mi-am auzit oasele craniului crăpând în mai multe locuri. Eram foarte nedumerită, mai ales că, în continuare păreau că se joacă, chipurile lor erau în continuare vesele, detașate, învăluite într-un fel de candoare, nimic amenințător. Eram așa nedumerită că nici nu încercam foarte tare să scap, mai mult încercam să mă lămuresc ce se întâmplă. Apoi mi-am dat seama că izbiturile cu capul de zid s-au cam adunat și mi-am spus trebuie să fug, pentru că trebuie să ajung cu capul întreg undeva. Nu mai era chiar întreg dar îl țineam cu mâinile pe unde era crăpat. Am luat-o la fugă spre pasaj și pasajul a început să se umple cu apă. Din pasaj năvălea un puhoi care urma să inunde tot orașul. Foarte bine! am zis, și m-am repezit cu capul înainte și înotând prin el ca un rechin.

În timpul ăsta, Bucureștiul era în mare pericol. Încontinuu, alunecări de teren. Eram foarte îngrijorată, voiam să spun cuiva și n-aveam cui. Voiam să spun cuiva care să înțeleagă că e vorba de oraș, nu de mine.

Îmi cumpărasem o ușă din lemn masiv, uriașă, și o zidisem într-unul din pereții sufrageriei, pe care îl eliberasem în prealabil de rafturi cu cărți. Ușa acoperea tot peretele și era perfect zidită, nu putea fi deschisă nici măcar de fason, ca să dai de zidul din spatele ei, nu se clintea nici clanța. Eram extrem de mulțumită. O priveam îndelung și îmi era de ajuns. O priveam și îmi spuneam cu gravitate: e ceea ce mi-am dorit! Știam foarte bine diferența dintre fericire și dorința împlinită. Eram extrem de mulțumită, puteam să mor.

Titluri de glorie

În copilărie, când vedeam anumiți oameni pe stradă, încrucișam degetele. Mijlociu peste arătător. Mă deranjau atât de tare unele fizionomii, încât simțeam nevoia unui gest care să mă apere de ceea ce văd. Nu neapărat oameni urâți. Un exemplu este actorul Ștefan Radof. De fiecare dată când îl vedeam, încrucișam degetele. Acum însă trebuia să scriu diplomele ce urmau să fie înmânate învingătorilor și Radof era printre ei. Nu mai aveam nicio reacție, mă întrebam doar de unde l-au mai dezgropat și pe ăsta. Toată lumea era îmbrăcată de gală, în jurul meu se vânzoleau tot felul de epoleți, eghileți, banderole tricolore și bastoane, în timp ce eu completam ultimele diplome. La un moment dat, șefa dintre servicii a venit la mine mai puțin furioasă decât ar fi fost cazul: vezi că i-ai greșit lu’ ăsta numele! Scrisesem mare RADOR. Nu puteam să i-o dăm așa, diplomele erau numărate, nu mai puteam să o înlocuiesc ușor, trebuia să comand una nouă la tipografie, am căutat în fugă toate actele necesare pentru tipografie, dar mi-am dat seama că, nu doar îi greșisem numele, îi mai pierdusem și certificatul de naștere. Apoi, căutând îngrozită, am constatat că pierdusem toate certificatele de naștere. Am luat-o la fugă prin tot felul de oficii și administrații, încercând să rezolv, era iarnă, troiene de zăpezi, birouri mici, vechi și călduroase în care nu primeam niciun ajutor. La Leul avea loc o depunere de coroane. Olandeza împreună cu alte fete, foarte vesele toate. Le-am rugat să mă ajute și Olandeza mi-a zis: eee, ai dat de greu? N-avem cum să te ajutăm, lasă, să vezi și tu cum e, dacă voiai certificate de deces, atunci poate, lasă, să vezi și tu cum e când nu te ajută nimeni. Au plecat fericite că le făcusem ziua mai frumoasă și eu am rămas înțepenită lângă monument, nevenindu-mi să cred că am primit așa un șut în gură. Dar mă simțeam tot mai bine lângă leu. Ca un monument lângă un alt monument, monumentele între ele. Așteptam o nouă depunere de flori.

Apăruseră în sfârșit bancnotele cu poezie. Aveau valori diferite dar pe toate erau imprimate poeziile și portretul unei singure poete, cea mai puternică poetă în viață. În același timp, fuseseră retrase din circuit toate bancnotele cu portrete de morți. Eram încântată și meditam la lucrul ăsta, în sfârșit banii își recapătă funcția, în sfârșit în circulație e doar ce e efectiv în circulație. Mai puțină istorie și mai mult prezent. În sfârșit puterea e pe bani. Până acum a fost brânza.

Pariuri, pariuri

Aici s-au făcut niște pariuri, îmi spune veselă, sper să nu pierdem din cauza ta. Unii zic o lună cu gips, alții zic două săptămâni cu gips și operație, alții zic o lună acum și încă o lună în fiecare an care vine. De fapt, tu știi, le spun pe rând, chiar, că tu știi, de fapt tu știi, tu deja ești specialist. E bine să-l cunoști pe băiatul care în timp ce monta un cablu a căzut de la șapte metri și și-a frânt ambele picioare și n-a stat decât puțin culcat în stradă, pentru că a venit o mașină care a agățat cablurile și acestea au format un laț în jurul  gleznelor, e bine să știi că mașina l-a mai târât o vreme, dându-i timp să pufnească în râs, e bine să știi că a râs în hohote până a ajuns la spital și abia apoi a leșinat, dar acuma iarăși moare de râs, și are un ringtone care de fapt mă calcă pe nervi. E bine să-l cunoști și pe cel care nu mai merge la pescuit, el o să te plimbe prin oraș, o să-ți ducă, o să-ți aducă, o să-ți spună e un fleac, stai liniștită, știu de la fi-miu, să nu-ți înghiți limba când îți amintești că fi-su a murit călcat de-un tir anul trecut, nu prea mai are rost să mergi la pescuit singur. Ți-ai făcut și tu abonament, îmi spune tipul a cărui mamă a murit de covid luna trecută, să nu iei medicamente îmi spune fata cu gene false, bine, eu acum nu iau oricum pentru că sunt gravidă, dar de fiecare dată când mi s-a mai întâmplat, medicamentele au fost apă de ploaie, hai, facem întrecere care se-ntoarce prima, cum ar fi fost să mai fiu și gravidă, în general, cum ar fi fost să mai fiu și altceva, nu-mi amintesc decât hohotele de râs ale băiatului cu ringtone tembel. Ringtonul devine tot mai puțin supărător, apoi e ca o injecție cu hohote de râs. Apoi numeri lucrurile primite încă din primele zile și-ți dai seama că fiecare a avut ceva util prin casă, o parte din casa lor se mută la tine, tu nu ți-ai fi mutat o parte din casă în casele lor, ai fi zis că e inutil, pentru că obiectele sunt, evident, inutile. Am o colegă care a păstrat toate mărțișoarele primite de-a lungul anilor, cu etichete pe care scrie de la cine. Eu n-am așa ceva. Legat de mărțișoare am o singură amintire importantă, dureroasă probabil. În clasa întâi am pierdut cheia și n-am mai ajuns la școală de 1 martie. Am ajuns pe 2. A existat o excepție, băieții oferiseră pe 1 toate mărțișoarele, fetele îmi arătau ce-au primit de la fiecare, 2 martie a fost ziua singurului mărțișor. Îmi amintesc mutra băiatului, de felul lui un tocilar flegmatic, mutra de “asta-i lumea de căcat în care trăim”. Dar era un mărțișor cu mecanism. Bucăți de plastic prinse cu elastic. Ferestre, ca idee. De ce să fi fost o amintire ca asta dureroasă. Câte obiecte ajung acolo unde le e locul?

And she was right!

Mă întreba care parte mă doare, stânga sau dreapta, și zicea – e bine, stânga e trecutul, dreapta e viitorul; cum adică e bine, dacă o să calc doar cu piciorul drept pentru că stângul mă doare, nu o să se strice și dreptul? dacă o să-mi folosesc doar un ochi, pentru că celălalt s-a dat peste cap, nu o să-l pierd și pe-ăla? n-ar fi o dovadă de chibzuință să le pun bine pe toate undeva pentru când chiar îmi trebuie? Tecutul ăsta imperfect nu e viitorul mai mult ca perfectului? Stânga n-a fost cândva suplinitoarea dreptei? Viitorul ăsta bun nu e trecutul ăla foarte îndepărtat care a trebuit menajat? spuneam, slavă domnului că e vorba de trecut și nu de viitor, pentru că în viitor voi sta în intersecție și în fiecare zi, la aceeași oră, voi răspunde la aceleași două întrebări: ce-ai mâncat azi? și acasă ce-o să mănânci? Iar peste prima parte va trece superficial, covrigei, biscuiți, supe instant, dar a doua parte îi va ridica probleme mari, fasolea cu ciolan afumat i se va părea complexă, pastele cu carne i se vor părea exotice, ciorba de cocoș va trage și ea niște semnale, ca orice ciorbă, dacă îi voi spune că la fiecare piure de cartofi pun și un cartof dulce, o s-o fac să se simtă prost. Și nu vreau asta, o să răspund zi de zi, conștiincios, iaurt de la danone, ștrudele de la luca, lasagna de la edenia, crenvurști de la meda, parizer de la sergiana, pufuleți de la gusto, în felul ăsta o să aflu și ce-i greșit în alimentația mea! Îmi explica foarte ferm că depresia e un moft. Măi, stai puțin, îi spuneam, lucrurile nu stau chiar așa, există studii – dar studiile sunt ca dumnezeu, le menționezi și pa! Nu cred eu în studii! pufnea, ce să spun, cercetătorii britanici! I-am recomandat niște autori, menționând cam ce-ar putea să găsească pe la fiecare și, fără să se dezechilibreze nici măcar umpic, mi-a răspuns: lasă-mă cu elucubrațiile astea, dacă ești așa deșteaptă, de ce nu scrii tu o carte! 

Scoteau la imprimantă

Scoteau lucruri la imprimantă și de-aia stăteau cu spatele la noi. Dar vorbeau cu noi, ba chiar se împrieteneau cu noi, totuși o făceau cu spatele. Ar fi fost riscant să se întoarcă, să le vedem chipul. Li se părea că, stând cu spatele și vorbindu-ne amabil, au totuși libertatea de a se strâmba și de a-și da ochii peste cap. În felul ăsta se împrieteniseră cu mine o fată din tura de dimineață și o mamă din tura de seară. Habar n-aveam că prima e fiica celeilalte, așa cum nu aveam habar că fiecare fată din tura de dimineață era fiica unei mame din tura de seară. Tot ce știam era că fiicele între ele și mamele între ele nu se împrieteneau. Era un permanent conflict atât în tura de dimineață, cât și în cea de seară. La început m-am bucurat când s-au împrietenit cu mine. Apoi într-o zi a intrat un șofer, făcând foarte multă gălăgie, foarte multe glume proaste și vulgare, toate bătând într-o anumită direcție – dacă n-ai avea spatele asigurat, te-aș călca în picioare. Vorbea cu fata din tura de dimineață și faptul că ea râdea încântată la glumele lui mi s-a părut straniu. O vulpiță, mi-am zis. Eram încă foarte încurcată de frumusețea și prospețimea fetei. Șoferul, cu fața congestionată și ochii sticlind de dispreț înăbușit, i-a strigat: ia! că cu voi nu se poate discuta decât așa! Și a ridicat în palmă un teanc de bani din care a început să răzuie câte o bancnotă cu muchia celeilalte palme, făcându-le să zboare rapid spre fată, ca un stol de shuriken. Apoi a plecat fără să precizeze că e o glumă. Fata era mai veselă ca niciodată și strângea bucuroasă banii de pe jos, ca și când ar fi cules floricele. În altă zi eram în urma ei pe coridor și am văzut cum deschidea fiecare ușă și arunca în fiecare birou câte o pungă cu obiecte absurde. Femeii pasionate de gablonțuri și zdrăngănele îi arunca o pungă cu tezaurul, bărbatului pasionat de fotografie îi arunca un telescop, ăluia care asculta muzică populară îi arunca pe birou o maramă de borangic, băiatului care venea cu trotineta îi arunca o cască și un set de protecții pentru genunchi și coate. Deschidea ușa și azvârlea obiectele alea cu maxim dezgust, cu un aer de na-vă niște resturi de la masa mea, săracilor! Mama ei, în tura de seară, m-a chemat la un moment dat lângă ea, să-mi explice: trebuie neapărat să învățăm latină, spunea, deși ea era deja profesoară de latină. Trebuia să facem ceva ce ea deja făcuse, eu asta înțelegeam. Vorbea în șoaptă, aspirând cuvintele, parcă îi era în permanență frică să nu o prindă cineva. Într-o zi am obosit să mai caut explicații superioare pentru comportamentul lor suspect de prietenos și, profitând de un moment în care vocea mea putea fi auzită limpede de toată lumea, le-am zis: nu vă mai chinuiți să vorbiți cu spatele, toată lumea știe că sunteți membre de partid!

Era ceva în neregulă cu timpul

E ca și când un copil ar întinde unui străin o bomboană, iar tu, ca părinte, i-ai da copilului peste mână. Nu încercam să le explic lucrul ăsta, doar traduceam lucrurile pe înțelesul meu. Îl urmasem pe băiat pe scara îngustă care ducea la apartamentul lor. Sora lui mergea înainte, preocupată de niște jucării, el mă chemase, trebuia să iau ceva. Fata avea cinci ani, el avea patru, ea vorbea cu jucăriile, el tăcea. Era drăguț, avea ochi rotunzi și intunecați, o claie de păr brun și o mutriță de pisic obișnuit cu greutățile vieții. Am așteptat la ușă, fata s-a dus în treburile ei, se auzea în continuare dădăcind păpușile, băiatul a dispărut câteva minute, apoi s-a întors cu un portofel plin cu acte și trei gume de mestecat turbo. Mi le-a dat, le-am luat. În timp ce plecam, în prag a apărut tatăl copiilor, un tânăr slab și mahmur. Nu mi-a cerut înapoi lucrurile cu care plecasem, dar m-a ocărât cu toată gura din priviri. M-am mai uitat odată în portofel, să văd dacă nu erau și bani, de parcă doar așa ar fi avut dreptate. Nu erau, am plecat liniștită, erau tot felul de abonamente vechi și chitanțe. Nu le recunoșteam, dar păreau să-mi aparțină. Copilul doar mi le înapoiase. Mă uitam la cele trei gume turbo și îmi spuneam clar, ca să mă trezesc: astea nu au fost ale mele niciodată, eu întotdeauna mi-am luat minti, nu turbo. Știu exact ce surprize erau în fiecare.

Mă învârteam prin casă într-un fotoliu rulant și ascultam panicată cum curge apă de deasupra. Se aude mereu când vecinii fac baie, dar de data asta simțeam că e ceva ciudat, că au lăsat intenționat apa să curgă. Mă învârteam din colț în colț, uitându-mă încontinuu la tavan și așteptând să apară petele. Nu a durat mult și a apărut într-adevăr o pată în colțul cel mai discret al casei, acela care nu poate fi văzut decât din balcon, colțul care de obicei mă veghează. Mă zbăteam în fotoliul rulant, neștiind ce să fac. Cum urc eu la vecinii de deasupra să le spun să închidă apa? O să aștept să mă inunde complet? O să mă înec? Mai ciudat era că nu aveam nici dovezi că mă inundă: pata se lățea pe tavan dar se lățea gata albă, uscată, mă inundau cu uscăciune și/sau cu vechime, nu era nici o urmă de umezeală, nicio urmă de inundație proaspătă.