La Resurse

Eram invitată la Resurse. Intram în birou, mi se spunea – hai, mai cu curaj! Intram și mai mult, mi se spunea – hai, măi, ia loc, ce stai așa, ia loc, simte-te bine, ești invitata noastră, lasă-ne și pe noi să facem pe gazdele. Mă așezam, îmi spuneau – te-am invitat ca să-ți oferim o felie de tort. Nu m-am gândit să întreb a cui e ziua, încă mi se părea o farsă, Resursele erau foarte bine dispuse, lucru care nu se întâmplă decât când se dărâmă șandramaua și când constată că numele lor nu acoperă nimic. Mi-au pus în palme o farfuriuță de unică folosință și m-au înarmat cu o furculiță tot din plastic. Hai, măi, mănâncă, îmi spuneau, nu te sfii. În farfurie nu era nicio felie de tort, dar părea că fusese, farfuria avea niște urme de cremă. Furculița părea și ea bine linsă de frișcă, dar se vedea că-i frișcă de-aia poliuretanică, pe care n-o mai dezlipești de pe cerul gurii decât dacă râcâi cu unghia. Și am stat așa, și Resursele s-au uitat la mine, și eu m-am uitat la ele, și ne-am zâmbit, era o seninătate cum n-am mai pomenit în nicio încăpere. Apoi a intrat un element ostil care a început să bălmăjească spre mine cuvinte împachetate în flegme – pe mine să mă anunți dacă sunt cantitate neglijabilă, nu să aflu de la alții, că văd că unii-s trimiși acasă, alții la cimitir și să știu și eu unde vreți să mă duc mai întâi. Vezi, mi-au zis Resursele, dacă nu mâncai tot tortul, acum puteai să-i lipești farfuria de față, are și noroc boșorogul!

Ce oraș frumos!

Eram în dreptul gării din Berlin. Doar că scările spre intrare nu urcau, ci coborau, iar fațada era parțial îmbrăcată în marmură roșie. Dar era gara din Berlin și lângă ea se aflau în continuare sculpturile în nisip. I-am zis – Asta a fost, misiunea mea se încheie aici! Ok, a zis Dictatorul, asta am înțeles, nicio problemă, dar tot mai avem câteva ore în care putem vizita orașul. Și am coborât scările, ne-am învârtit puțin prin gară, îm timp ce el turuia ca de obicei despre ce mai e de făcut. Hm, unii oameni au chestii de făcut, la infinit, făcutul e ca respirația adică, fără ceva de făcut nu se poate trăi. Imediat după delimitare apare și rezistența. Nope, pot și fără să fac, va sur ton chemin, not impressed. Individul îmi pare tot mai uman din următorul considerent: felul în care turuie îmi amintește de mișcările repezite cu care pisicile lopătează nisip peste rahat. Vorbește, Lola, vorbește! Ieșim din gară și ne plimbăm o vreme pe un mal de Canal Grande. Pare c-am fi la Veneția, dar nu sunt sigură. Din Canal Grande țâșnesc fântânile lui Firea. Sau ale lui Ceaușescu. Sunt plasate de-a lungul întregului canal și funcționează. Jeturile sunt mai înalte decât clădirile înconjurătoare. Îmi iau un moment de admirație – uau, ce de-a apă! La un moment dat, ca să nu dau impresia că tac ostentativ, îl întreb – asta nu-i Veneția? Ba da, îmi spune, dar suntem încă la margine. Mai mergem o vreme și undeva în capătul canalului se vede fântâna-mamă, o catedrală de apă, o moschee de apă, o monstruozitate de fapt. Mie în copilărie îmi mai era frică și de combina agricolă care clefăia seara pe deal, învârtindu-și ochii roșii. Ce-ar fi Veneția, mă întreabă Dictatorul, fără muzica celor de la Gesaffelstein? Îmi dau seama că de când ne plimbăm, ne bruiază un fel de hard-rock lo-fi extrem de stupid. Gesaffelsteeeiiiin deci, puteam să jur că e Zizitop! Dictatorul continuă să vorbească despre trupa asta olandeză, responsabilă cu introducerea în atenția publicului a nu știu căror legende celtice, irlandeze, rozicruciene, mă-sa mare! Nu răspund cu prea mult interes la savantul excurs, așa că Dictatorul se mai uită de câteva ori la ceas și zice – păi bine, păstrăm legătura. Locul lui e luat de o fată blondă și jumulită, de nație necunoscută, foarte încântată că ne aflăm la porțile Veneției. Avem în față ditamai porțile. De lemn pe care s-a scorojit vopseaua. Ceva ca la intrarea într-un grajd uriaș. În spatele lor, în zare, se vede ceva ce ar putea fi Fântâna Dogilor. O luăm pe niște străduțe, cu gândul să găsim un loc pe unde putem intra în cetatea ale cărei porți sunt, evident, închise pentru noi. Fata identifică repede niște garduri peste care trebuie să sărim. Îi spun ok, du-te tu, decât să sar garduri, mai bine mă lipsesc. Fata se duce fericită, eu admir fără regrete niște moațe de Veneție, două păsări și trei nori.

În timp ce tu dormeai

Nu te poți aștepta ca la întoarcerea din spital să fii primit cu brațele deschise. Nu te poți aștepta ca familia să îți fi dus dorul iar prietenii să îți fi simțit lipsa. Te poți gândi că în timp ce tu te-ai bucurat de micul dejun la pat și de o binecuvântată odihnă, apropiații au suferit fără să beneficieze de recunoașterea oficială a suferinței, de grija asistentelor și compasiunea medicilor. Te poți gândi că-n timp ce tu lâncezeai, oamenii ăia au tras de fiare, au zugrăvit, au arat ogorul, au pierdut concursul de angajare, au fost furați la cântar, și-au ales greșit vopseaua de păr, și-au găsit mașina zgâriată, au fost insultați pe stradă, s-au îngrășat pe fond de stres, au recăzut în darul băuturii, s-au bâlbâit la televizor, au organizat o petrecere la care n-a venit nimeni, și-au amintit că nu mai au cafea în casă abia după ce s-au descălțat, au primit o invitație pentru două persoane și au fost nevoiți să se ducă singuri, n-au găsit un încărcător de împrumut, le-a fugit peștele cu momeala, au fost controlați de ANAF, li s-a adus o friptură tare și un cuțit tocit, au umblat o zi întreagă cu prețul încă lipit pe talpa pantofilor, au făcut mătreață de la crema antimătreață și riduri de la crema antirid, li s-a rupt brelocul pe care-l aveau din clasa a patra, le-a ieșit un popă-n cale, au ratat talk-show-ul preferat, au ajuns în dreptul metroului fix după ce s-au închis ușile. Nu te poți aștepta să reiei legăturile de unde le-ai lăsat, ca și când, în lipsa ta, oamenilor ăstora nu li s-ar mai fi întâmplat nimic, ca și când întoarcerea ta ar fi, ce să spun, mare bucurie, ca și când internarea ta ar fi mare motiv de îngrijorare, iar absența ta, pustiirea sufletului. Te poți aștepta, în schimb, să îi găsești foarte nervoși, revoltați, cu o tavă de reproșuri asortate, numai pentru tine, te poți aștepta să afli că li s-a luat o ceață de pe ochi, că le-ar fi convenit și lor să fie în locul tău, că, în fine, nu mai sunt aceiași, nu se mai lasă călcați în picioare.

Ce înseamnă odihna!

Aveam mai mulți iubiți, mai era acolo și o fată care făcea cât zece, stăteam fiecare la masa lui și citeam presa online, ascultam Formula 1, mâncam, băieții cumpăraseră fistic și cârnăciori de la Comisia Mega, unul din ei făcuse cu nonșalanță cafele furând apă de la robinet, fata făcuse și ea gropițe de mai multe ori, era grăsuță și vintage ca o fondantă, îndruga cu mult curaj diverse obscenării, un băiat examina vigilent nomenclatorul de meserii și întreba din când în când lucruri gen ce-i aia atașat tehnic comercial, altul spunea că mentalitatea de învingător nu o creezi învățându-l pe copil că românu-i frate cu copacii, un altul că unșpe ore până-n Lefkada nu sunt ca unșpe ore până-n Borșa, cineva rămăsese în urmă cu grădina care trebuia curățată, altcineva enumera politicienii tineri care se pozează pe blănuri ca Fizz, un altul a întrebat dacă ne-am uitat la Westworld și toți au răspuns nu, fata fondantă a întrebat dacă ne-am uitat la Black Mirror și toți au răspuns nu, din când în când ne vizita și controlul parental și ne întreba de ce aveam ochii roșii iar atunci chiar ne duceam la oglindă să verificăm, nu cred că-i fragilitate capilară, ar fi trebuit să am mai multe vânătăi, apoi unul dintre iubiți m-a întrebat dacă mergem și m-am ridicat cu bucurie dar și cu regret, ultima imagine care mi-a rămas pe retină era a unui alt iubit, care era mult mai îndrăgostit și care zâmbea apos privindu-mă cum plec, ce să-ți fac acuma, nu e ca și când aș pleca cu un dușman comun, cu un om rău și urât, căruia nici nu-i pasă de mine, nuu, plec cu unul care până acum m-a iubit în tăcere, mult mai discret și care, iată, și-a luat inima în dinți, nu crezi că i-o fi fost ușor! Și-am plecat amândoi, fericiți până la adânci bătrâneți, mai ales el, care era era cu douăzeci de ani mai tânăr, și pe care din când în când îl întrebam dacă nu e ciudată diferența asta dintre noi, nu simte miros de mort, nu îl debusolează arhaismele, pentru că mersi, eu nu mă simt bătrână, dar nu m-aș baza pe asta, nu zece ani, nu cinșpe, douăzeci, înțelegi, era atent la ce-i spuneam, pe alocuri devenea grav, încercând să își imagineze amenințările care nu i se arătau, și ce s-ar putea întâmpla, întreba. La un moment dat m-am îndreptat veselă spre poarta unei fabrici de unde răsuna muzică disco și el m-a urmat încântat, exclamând – și ție îți place chestia asta? și am intrat împreună într-o hală unde se forja cu radioul dat la maxim. Am dansat agitat câteva minute apoi am plecat și după ce am obosit plimbându-ne, am hotărât să mergem la mine. Când am deschis ușa, am constatat cu stupoare că nu eram singură acasă, ai mei montau mobilier nou, ajutați la măsurători de vară-mea roxolană, cum naiba s-au găsit să o cheme pe ea, cea mai nepricepută și mai tânără. Îmi pare rău, trebuie să pleci, i-am zis iubitului rămas în ușă, și el a priceput rapid și cobora deja prima treaptă când ai mei au ieșit pe scară, insistând să se întoarcă. S-a întors și mi-a zis: rămâi aici că mă descurc eu cu ei. Și a intrat în casă, a inițiat conversații, și-a căutat singur niște papuci, a devenit în câteva minute familiar, apoi am intrat și eu, călcând prin folii și rumeguș. Văzând că se descurcă atât de bine, i-am zis că e momentul să trecem la pasul următor. Și să i-l prezint pe Kitsune sau lui Kitsune. L-am adus pe Kitsune și el l-a ridicat în brațe, poate prea sus, pentru că motanul a încercat să se sprijine punându-și un picior pe fața lui și a rămas agățat cu gheara în obrazul iubitului, zmucindu-și piciorul pentru a se elibera și nereușind să-și scoată gheara fără să-i sfâșie pielea. Oricum, în timpul ăsta, băiatul rămăsese foarte calm și interesat de Kitsune, privindu-l cald, amuzat și fără urmă de ranchiună. Toate erau bune și frumoase când mama m-a strigat să vin în balcon. La parterul blocului, sub balcon, se întindeau valurile potolite ale unei mări turcoaz, iar prin ele, iubitul celălalt, care era mult mai îndrăgostit deși la fel de tânăr, plimba un cal negru strălucitor. În fața acestei scene, am exclamat bătând din palme: v-am zis eu! Apoi lângă mine au apărut două bătrâne cu câte un caiet deschis în mâini. Vorbeau între ele. Pe foile caietelor era scris cu cerneală turcoaz, dizolvată pe alocuri în pete albe, ca și când s-ar fi scris acolo și cu lacrimi. Una dintre bătrâne s-a uitat fix în ochii mei și mi-a zis: ai grijă că azi e mare sărbătoare, foarte mare sărbătoare, să nu speli! iar mie mi s-a părut subit că trebuie să o iau în seamă și că trebuie să trec urgent pe modul solemn pentru a respecta un eveniment.

Angela Merkel

Toată noaptea am făcut pe interesanta. Și la masă, și la chioșc, și-n parcare, ba chiar și la budă. La masă se găsise printre musafiri și un individ celebru, influent și uns cu toate alifiile, care se invitase singur și care din prima clipă se băgase în seamă, cu împunsături și achiesări condescendente, și prezența ăstuia îmi alimenta pofta de a face pe interesanta și de a îi da peste nas cu tot felul de replici de țoapă. Prin urmare, fără să fi băut nimic, am început să arunc în schemă aluzii la Antanta și Tripla Alianță și să perorez despre Saxa-Coburg, Saxa-Gotha și Saxa-Altenburg, plecând de la prezența Principesei Margareta la nu știu ce meci de tenis. Individul cel putred făcea câteva comentarii superioare, ca și când ar fi fost ciupit de-un purice, apoi îmi spunea nu știi nimic, n-ai cum să știi tu chestii de-astea. Imediat mă răsuceam în scaun și îi retorcam, pentru că atitudinea contează, ba uite că știu, că nu degeaba am circulat toată tinerețea cu osutășapteșoptu’, asta fiind o aluzie la vecinătățile savante și la neașteptatele-mi surse de cultură. La un moment dat, m-am ridicat de la masă și m-am dus să cumpăr niște suc de la colț, nemulțumită de sucurile deja etalate. La chioșc, am rugat-o pe vânzătoare să scoată toate sticlele din frigider, să vedem dacă ce caut eu nu se află pe un rând mai în spate, apoi am pus-o să dea la o parte și baxurile stivuite lângă frigider, și după ce am văzut ce sucuri are și ce anume lipsește am întrebat-o cu regret: da’ schweppes bitter lemon tot n-aveți, nu-i așa? Îmi pare rău, aș fi avut nevoie de schweppes bitter lemon. Știți, pentru icre. Treceți mai târziu, a zis și ea cu regret, dacă vreți vă pun deoparte. Când am plecat, vânzătoarea a ieșit și ea cu mine până în pragul chioșcului. O femeie descărca portbagajul unei mașini. Aia nu-i Angela Merkel? am întrebat-o pe vânzătoare. Să zicem că semăna puțin, era mult mai suplă, o vedeam doar din spate, dar parcă semăna la tunsoare, cât se vedea din ceafă. În fine, vânzătoarea se uita la mine ca la cineva care cunoaște persoane foarte importante. Apoi am ajuns la hotel. Apăruse o nouă stațiune, cu o plajă ciudată, mâloasă, pe ambele maluri ale unui canal taluzat precar cu bârne bucovinene. Interesant era că apa mării părea să ajungă destul de greu, motiv pentru care valurile se succedau mai rar, canalul umplându-se și golindu-se complet la intervale de un minut. Eram nemulțumită, le explicam că așa nu se poate înota, mai bine rămân în cameră. Ieșisem pe prispa hotelului încălțată în șosete albe flaușate și pe mâna stângă aveam o mănușă cu un deget, tot albă și flaușată, și îmi controlam în așa fel gesturile încât mănușa aia să fie cât mai în văzul tuturor, nu cumva să facă cineva abstracție. Apoi am încercat să mă duc la veceul de la capătul prispei și m-am întors revoltată, că nu e posibil așa ceva la un hotel de patru stele, ar fi trebuit să poți merge la veceu doar în șosete fără să existe riscul de a călca în mizerie, aveam mare chef de scandal și încercam să-i conving pe toți că trebuie să plecăm, deși majoritatea erau foarte încântați de exotismul și sălbăticia locului și încă planificau foarte dispuși orele următoare de distracție, încercând să audă ce le spun, dar luându-se cu alte vesele anticipări, chicote, țopăieli entuziaste.

Suprapuneri

Mergeam spre Comisia Europeană. Doar că sediul ei era la Londra și la parter avea McDonald’s-ul de pe Vittorio Emanuele din Bari. Era ca și când aș fi luat colțurile din tavă și le-aș fi pus unele peste altele. Trebuia să-i înmânez unui coleg din Rezistență un pachet de manifeste. Apoi am aflat că are nevoie și de bani și m-am mobilizat rapid într-o operațiune de fundraising. Banii îi trebuiau ca să se întrețină. Cu maximum de discreție m-a lăsat să înțeleg ca e nevoie de bani pentru ca el să poată sta în permanență în McDonald’s. Bărbatul, foarte înalt și foarte slab, era îmbrăcat într-un palton negru. Deși se vedea că era complet degerat, nu scotea o vorbă despre nopțile petrecute în fața fastfood-ului. Înțelesesem din vagile lui relatări, corelate cu povestirile celorlalți colegi, că nu dormea niciodată, că nopțile și le petrecea în poziție de drepți sub marele M luminos, și că în timpul zilei se muta de la o masă la alta a McDonald’s-ului, cumpărând o dată la două ore câte o cafea și numai în zilele de sărbătoare câte o înghețată. Nu se lăuda în niciun fel cu veghea lui neîntreruptă, la cel mai mic semn de admirație protesta, întâmplător pot asta, spunea, dacă vorbim despre asta, atunci ar trebui să vorbim și despre celelalte multe lucruri pe care nu le pot. Ca și când cea mai mică laudă ar fi pus sare pe rană. Felul extrem de rezervat în care vorbea despre pază și devotamentul lui pentru cauză îmi insuflau un respect profund. În același timp eram, însă, preocupată de imprimanta stricată. Înainte să plec de la birou printasem niște fișiere importante și imprimanta făcuse modificări în conținut. Le făcuse atât de subtil și de alambicat încât nu mai reușeam să refac mental conținutul inițial. Mai mult, nici măcar nu reușeam să înțeleg dacă modificările operate de imprimantă ne incriminau sau ne ajutau. Trimisesem mai mulți reparatori care mă țineau la curent cu progresul, dar cam toți se recunoșteau depășiți de situație. Mă întrebau: asta trebuia să iasă? Iar eu le spuneam disperată: nu mai știu, pur și simplu nu mai știu ce trebuia să iasă.

Bumbești-Livezeni

Mergeam frumos dinspre casă spre prima zebră, când, la douăzeci de  metri în fața mea, o încăierare. Mai fac un pas, încăierarea se transformă în crimă. Cam multe crime în ultima vreme, îmi spun, hotărâtă să mă obișnuiesc cu ele. Mai fac un pas și criminalul se oprește din profanat cadavrul. Așa cum e, proptit într-un genunchi, se întoarce spre mine și mă fixează, luând poziția de start la sprint. Mă prind că nu e ca la crimele celelalte, mă întorc pe un călcâi și o iau la fugă înapoi spre casă. Intru într-un butic de haine și mă ascund într-o cabină de probă. Îi întind vânzătoarei niște hârtii de-o sută: ca să închideți magazinul juma de oră! îi spun. Mă uit pe furiș spre stradă, înfășurată în draperia cabinei de probă. Vănzătoarea ia banii, dar nu se grăbește deloc să închidă. Doar se ridică de la tejghea și pune în ușa magazinului o găleată cu zoaie și-un mop. Nu înțelegeți că am asistat la o crimă? îi spun. Dar nu, ea nu înțelege. Sau înțelege ce înțelegeam și eu când aveam trei ani – și dacă i-a văzut, ce?! Nu pe ea o omorâseră, ea doar trecea pe-acolo. De unde ar trebui să reiasă că criminalii au ceva cu martorii. Nu putem să mergem pe încredere?! Pun mâna pe telefon și sun la 112.  Sunt în Bumbești-Livezeni, le spun, Bumbești-Livezeni, da, unde s-a născut un mare scriitor. Ăia de la 112 mă întreabă ori Bumbești, ori Livezeni, una din două! Eu urlu că Bumbești-Livezeni e o singură localitate și mă enervează că nu îmi amintesc numele marelui scriitor. Fără numele lui nu există nicio dovadă că localitatea există. Vânzătoarea se uită la mine sictirită, dându-mi de înțeles că s-au consumat banii și că-n curând îi va pofti înăuntru pe toți criminalii.

Noii Suspecți

O femeie suplă, bronzată și cu craci prelungi, dar cu un facies greu încărcat de botox și îmbrăcată într-o rochie scurtă și strâmtă, se cățăra pe munte. I s-a dat voie, apreciam, are încălțăminte sport. Totuși, în afară de botox, exact încălțămintea mă deranja, ca și fața cățărătoarei, avea îmbunătățiri în exces – crampoane, tampoane și rame peste alte rame, în așa fel încât contactul cu stânca să fie mediat de cât mai mulți centimetri de cauciuc. Femeia ajunsese până aproape de vârf și părea în continuare optimistă, dar eu nu-i vedeam decât căderea, cu fața aceea bronzată și dublată de toxine botulinice de diferite vechimi, hârșâind stâncile până jos, cu buzele jumulindu-i-se prin grohotiș, lăsând o dâră lungă și sidefată. Danger privea întreaga scenă din spatele meu și îmi spunea: asta v-am pregătit și dumneavoastră, nu ne interesează decât să cedați. Nu cedez nicio trecere, zâmbeam pe sub mască. Între timp, colectasem niște diateze reflexive pe care urma să le înlocuiesc cu diatezele active, urma să-l țin fixat în oglindă până când Suspecții și-ar fi terminat treaba. Numărul lor se dublase brusc și îi întâmpinasem din prima zi cu libertate. Aveți libertatea de a fi sau de a nu fi trimișii Domnului pe Pământ, iar ei ne-au comunicat poziția lor într-un glas: când vorbești cu o femeie, nu stai cu mâinile în buzunare!

Cum ce fire?

Păi cineva

Păi cineva trebuia să ia atitudine! Să zică, daaa? Păi atunci las’ că atunci mă duc în Canada și să vedeți voi ce-o să vă ceară Canada vouă! Păi cineva trebuia să zică ia nu-mi mai îmbolnăviți mie Suspecții că eu tai fire cu ei, nu voi. Cineva trebuia să zică – ia, liniște, că Suspecții sunt ai mei! Cineva trebuia să zică – ia nu mi-i mai trimiteți umflați de plâns și orbecăind după calmante. Ia să vezi cum nu mai poți să fii Reversibil pentru c-a intrat Autosave-ul peste tine! Că Dictatorul nu e Șef, să-și vadă de treaba lui, să dicteze în aplicația aia de voce! Vă dau un timp de gândire, a zis Genistul. Pentru a ne asigura că va curge din nou cu felicitări! a zis Dictatorul. O să curgă, da, o să curgă cu felicitări! a zis Genistul. Felicitaționista întreabă: care e treaba aia care ardea fără mine? Întreabă: ce vrea Tevatura Ordinară? Să facă din mine un al doilea Genist? Pleacă Felicitaționista, vine Tevatura: mooooamăă, m-am umplut de spume, a trebuit să dau explicații! Că cum îmi permit! Să o deraiez pe Felicitaționistă! Dar ce, eu am chemat-o pentru mine? Am chemat-o pentru noi toți! Dacă figurează, figurează! Spume! & colac peste pupăză, hop și Mestecătorul de ciungă: păi ce fancenți doanmnă, vă apucanți să sunanți la biroul meu fărăn săn discutanți cu mine? Păi să mă sune pe minen colengii de birou să-mi spunăh? Păi dacă aveanți cevah de vorbiht, nu puteanți vorbi cu mine? Una din Suspecte mă întreabă amuzată: da’ chiar, pe tine nu te-am văzut nervoasă, tu cum faci când te enervezi? Suspecta mică îi răspunde: oaaa, n-ai văzut-o? Pe mine m-a speriat cel mai tare în prima zi! A țipat odată: Gura! de-am înlemnit. N-am țipat Gura! o contrazic. Am țipat Hei! Nu am Gura în vocabular. E și lung drumul de la adevăr la Suspecți, zice Dictatorul, sunt curios dacă până la urmă o să avem și noi televizor.