Cei care conduc lumea

Intrasem în sala de ședințe. Scaune cu labe de leu aurite și tapițerie din catifea albastră, bărbați cu cămăși albe și costume negre, tăvi cu pahare în care tocmai fusese turnată șampania. Bărbații păreau să discute chestii grave, relansarea economiei, contractele fotbaliștilor, transporturile de vaccinuri. Eu duceam o tăviță ca de untieră, pe care era un plic ca pentru mărțișoare, și mă îndreptam spre bărbatul din capul mesei, cu sentimentul plăcut că sunt un fel de porumbelul păcii. Porumbelul păcii apărând, evident, la capătul unor războaie sângeroase, cu pierderi incomensurabile pentru toate taberele. Ci drumul până la Il Capo della Tavola îmi este întrerupt de o namilă care îmi pune un deget pe cap. Individul e îmbrăcat ca și ceilalți dar arată ca un tenor-înotător în retragere, după ce-a pierdut lupta cu kilogramele. Foarte înalt și umflat, umflat și la chip, dar mai ales în piept, fapt ce face să pară că are picioarele extrem de subțiri. Mă gândesc că poate mă aflu într-un unghi care îl prezintă mai umflat decât este, pentru că altfel construcția nu ar rezista, s-ar frânge naibii pilonii. Și individul mă apasă cu degetul arătător în creștetul capului și întreabă teribil de scandalizat: ce e astaaa!?? Îmi dau seama că sub degetul lui se fărâmițează ceva și răspund jenată: mătreață? Ce eeee astaaaa!!! urlă umflatul. Coji? mai încerc. Cruste?  Realizez că am ruinat toată întâlnirea la vârf și aud cum în capul meu se tot fărâmițează chestii crocante sub arătătorul ăluia, sunt absolut ridicolă, mă gândesc că poate nu m-am clătit bine, dacă mai continuă să mă apese cu degetul pe cap, voi produce în curând fărâmițe cât de-o pungă de chipsuri din aia mare. Bărbații așezați la masă scot din buzunare diverse plicuri și aflu că acestea trebuie să ajungă cât mai repede la destinatari. Ca să-mi spăl obrazul, mă ofer să le livrez eu personal. Bărbații îmi citesc numele destinatarilor și observ cu bucurie că sunt numai foști colegi de gimnaziu, liceu și facultate, numai colegi emigrați. Îi localizez cu plăcere – SUA, Franța, Canada, Australia. Nu mi se pare că ar fi vreo problemă și nici nu e, în câteva minute reușesc să urc scările până la fiecare din ei. Când mă strâng de pe drumuri, mă cazez la același hotel hiperscump la care se ține summit-ul. E întuneric, obțin de la un bar un espresso și mă plimb cu el prin toate aripile stabilimentului, adulmecând briza mării și parfumul de regina nopții. La un moment dat îmi dau seama că nu mai am ceșcuța de espresso și nu mai știu când am lăsat-o din mână exact. Încep să mă vântur pe holurile palatului, întreb pe toată lumea, caut minuțios, dând draperiile la o parte, dar nu mai e de găsit. Niște colege încearcă să mă consoleze – stai liniștită, că nu-ți zice nimeni nimic, ăștia-nvârt ceșcuțele de espresso cu furca. Dar încercările de a mă consola parcă mai rău îmi fac, degetarul ăla părea să fie mai mult al meu, decât al hotelului, nu paguba lor mă îngrijora.

Rozé

Eram în fața Teatrului Național, Sinistrul se chinuia să îmi prindă un cercel la ureche. Se chinuia și se chinuia și tot nu reușea, și eu simțeam șurubul cercelului intrându-mi în spatele urechii, în carne, în os, și degetele Sinistrului mă apăsau tot mai tare pe urche, mă durea tot maxilarul și am început să mă zbat, lasă-l dracu’ de cercel, asta îmi trebuia mie acum, dar el nu auzea, mă izbea, mă  prăvăleam, se urca pe mine ditamai haidamacul și tot încerca să îmi pună căcatul ăla de cercel, eu mă zbuciumam, nu mai aveam aer, își lăsase toate alea nouășapse de kile pe pieptul meu, deschideam gura ca un pește și nu reușeam nici să trag aer, nici să țip, puțin a lipsit să nu mor sufocată. M-am trezit la realitate, m-am ridicat în capul oaselor, mi se părea că am nările sigilate și că nu le mai pot folosi la nimic, m-am dus la baie, m-am spălat pe ochi și am respirat mai întâi pe ochi, apoi și gură, și abia după o oră am avut curaj să închid gura.

Era dimineață, mă plimbam pe lângă Lacul Morii, din când în când, spre mal, ieșeau din apă spinări de înecați, cu cămășile umflate ca niște parașute, regretam că n-am la mine niciun aparat de fotografiat să surprind excepționalul fenomen meteorologic, mă întrebam de ce nu se ridică cu burta-n sus, rămăsesem cu impresia că înecații tot cu fața la cer se sucesc, când am văzut apropiindu-se un grup de tineri gălăgioși. Zgomotele vesele s-au preschimbat în câteva secunde în urlete iar unul dintre bărbați a scos de undeva o țepușă, amenintând cu ea una din fete. Joaca s-a preschimbat în câteva secunde în oroare, fata a încercat să o ia la fugă dar parcă era legată de picioare, am auzit două țipete sfâșietoare și am văzut-o căzând înjunghiată și parcă îi vedeam căderea cu încetinitorul, semăna perfect cu cea a top-modelelor pe cat-walk, acelea încălțate cu pantofi absurd de înalți și de instabili, care creează oricum anticipația prăbușirii. Crimă! am spus în gând, și am alunecat în genunchi, cu toți mușchii moi, cu hohote și horcăieli mute inundându-mi capul, paralizată-n iarbă.

Bunica îi spunea fetiței – vezi că ți-a scăpat păpușa, mamaie! Fetița – în jur de doi ani – știa că dăduse drumul păpușii, zâmbea poznaș la mamaie. Vezi că ai pierdut-o pe Lulu! îi spunea din nou, și fetița se hlizea de năzbâtie. Abia când a întors capul și a văzut păpușa căzută sub roțile tramvaiului oprit în stație, a izbucnit într-un plâns cu spasme, parcă înțelegând subit că păpușa e cineva care urmează a fi strivit.

Alergam după Kitsune cu pătura. Mare, grea, răsturna obiecte, se întindea din dormitor până în sufragerie și până la urmă îl acoperea. Îl strângeam bine sub pătură și îl încălzeam, îndepărtându-i straturi după straturi de brumă de pe obrajii înghețați. Avea obrăjori rozé.

Ghețarul din sufragerie

Era o realizare, nu simțeam nevoia să mă arăt modestă, le povesteam tuturor și începeam chiar așa – rămâne o mare realizare pentru mine. Fusesem la Polul Nord, stătusem față în față cu ghețarul, pusesem mâna pe el, era neașteptat de cenușiu și de prăfos, aveam încă tăieturi pe față din pricina gerului, reușisem să urc, de la Tropic până la Pol nu întâlnisem nicio vale, fusesem singură – v. curaj și tenacitate – n-avusesem cu cine să mă consult, nu-mi cărase nimeni rucsacul, nu-mi făcuse nimeni focul, nu-mi gonise nimeni ursul, nu-mi acoperise nimeni urmele. Oamenii vorbeau despre mine admirativ în prezența mea și mă măsurau din priviri – e mare lucru să ajungi singur la Polul Nord, spuneau, iar eu primeam complimentele cu gravitate, admițând că mă aflu printre puținii norocoși. Apoi le arătam punctul final, ghețarul, amplasat în mijlocul sufrageriei mele, le arătam cum stăteam eu echipată și înghețată, cu fular, mănuși și căciulă, privind solemn ghețarul și măturându-l din când în când cu mâna, pentru a le arăta cât de făinos e și ce ușor se răsfiră. Pornea din parchet și atingea tavanul, eram impresionată de dimensiunile lui. Apoi le arătam și care fusese parcursul. Le arătam casa mea, care stătea ca un magnet pe globul pământesc, puneam degetul pe ea și o plimbam pe suprafața globului dintr-un punct în altul. În locul ghețarului, în mijlocul sufrageriei apăreau la răstimpuri orhideele de lângă Caracas sau pagoda Tran Quoc. Toate păreau niște jucărele pe lângă ghețarul de cenușă, pentru că de cenușă se dovedise a fi.

Eram în aeroport la o coadă când a-nceput vânzoleala și mai mulți oameni au început să mă strige – e aici, veniți că e aici, l-am găsit! Păreau îngrijorați și totodată ușurați. M-am îngrijorat și eu, deși nu știam să fi pierdut ceva, dar, duamne ferește, fusesem destul de absentă, poate chiar pierdusem ceva important. M-au condus grăbiți prin nenumărate holuri până am ajuns la o ușă pe care m-au invitat să o deschid, ei rămânând sfioși în prag, așteptând rezultatul. Am intrat, era o bucătărie de serviciu, o bucătărie vag mobilată, o masă, un filtru de cafea, un cuptor cu microunde. Chiuveta era plină cu apă. Sub apă, încovrigați, dormeau doi Kitsuni. Unul dintre ei, avea cuibar într-un castron alb de porțelan, celălalt stătea rotocol în jurul castronului. Oamenii din pragul bucătăriei mă așteptau emoționați să îmi iau Kitsunele din chiuvetă și eu l-am luat pe cel din castron, care era chiar el, deși nu dădea mari semne de încântare, sau poate tocmai de-aia era el. Celălalt a rămas dormind liniștit în chiuvetă. Și în timp ce plecam cu Kitsune în brațe, fericită că l-au găsit, pentru că da, altfel ar fi fost groaznic, aproape că mă încovoiam de tristețe cu gândul la celălalt, identic, lăsat în chiuvetă. Cine sunt eu, mă întrebam, să decid cine este Kitsune! Mă mâhnea și mă debusola complet constatarea că identitatea de Kitsune depindea de mine, stupid de aleator, o întreagă ființă înființată sau desființată de un licăr de-al meu. În brațele mele Kitsunele deja își făcea toaleta, cum obișnuiește la trezire, indiferent la căderea mea metafizică și la agitația din jur.

Mănușile de pom

Era târgul de Sântilie și, ca niciodată, veneau la noi numai unguri, abia înțelegeai ce caută să cumpere și ce au de vânzare, și eu mă postasem lângă sacii unei unguroaice brunete pe care se prea poate să o fi chemat Eva și răscoleam prin lucrurile ei, care păreau să fie marfa. Și din marfă îmi plăcea foarte tare o pereche de mănuși cu un singur deget, îmblănite, dintr-o piele foarte netedă și vopsite în lila metalic, care îmi aminteau de staniolul bomboanelor de pom. Și trăgeam de mănuși și mănușile iar dispăreau în maldărul de lucruri în care poate mai scormoneau și alți posibili clienți, și mai prindeam un deget și tot nu ajungeam să înhaț toată mânușa și până la urmă se închidea târgul și se termina sărbătoare, Eva îndesa lucrurile în saci și geamantane și se pregătea să plece înapoi în țara ei, Ungaria, iar eu tot alergam după ea, încercând să îi explic că vreau perechea aia de mănuși. Ea nu zicea nemtudom, doar ridica din umeri și trăgea și mai bine fermoarul și o lua la pas grăbit spre graniță. Dar eu nu mă lăsam. O urmăream pe marile bulevarde și cred că Sântilie a văzut, căci a început să arunce găleată după găleată de ploaie, eram amândouă ude fleașcă, eu tot în urmă, agățându-mă de ea, ea tot în față, hotărâtă să fie prima la finiș. Și a început să arunce în urmă lucruri – un pieptene, o gresie, o faianță – dar eu tot nu mă transformam în pădure. La un moment dat i-am și zis: așa, mai bine dă-mi mie toate bagajele, nu vezi că te încurcă la fugit? dă să ți le țin! Iar ea mi le-a dat și apoi chiar a căpătat un avans considerabil. Eu alergam în continuare după ea dar în timpul ăsta mă chinuiam să bag și celelalte lucruri în valize, alea două-trei gresii pe care le prinsesem mai devreme. Apoi după ce le-am băgat, numai bine că au dispărut de tot, și-acum mi-am dat seama că alergam cărând după mine câțiva saci fără fund, în care ori ce ai fi pus, dispărea cu desăvârșire. Așa mi-am dat seama că n-o să mai dau niciodată de urma mănușilor de pom și am început să încetinesc, recunoscându-mă învinsă de unguroaica asta iute de mână și de picior și de ce-o mai fi vrut ea să fie.

Hoț și cerșetor și cumpărător

Prinți, pesemne, se găseau. Că trebuia să pregătim doar hoți și cerșetori și era un fel de turnir, ne lăsau să ne alegem armele, hoția, adică, sau cerșeala, în funcție de cavalerii sau câinii de luptă pe care-i primeam. Și, practic, nu scăpai cu viață decât dacă formai un hoț sau un cerșetor foarte bun, mai bun decât adversarul. Și cam tremuram de frică pentru că numai darul formării nu-l aveam, iar factorul X îmi lipsea cu desăvârșire, chit că ar fi fost vorba despre cel mai bun spălat pe mâini sau de cel mai bun ieșit pe ușă. Probabil că așa am și murit. Ideea e că mi-au dat un cavaler, reprezentant sau ucenic, de să-ți blestemi zilele, un cocktail de tupeu, trufie, viclenie și lașitate, că mă gândeam că și dacă iese învingător și, ca printr-o minune, scăpăm cu viață, mă omoară el cu mâna lui. L-am botezat Littlefinger, că mi s-a părut util să aibă numele lui de ring. Dilema era asta, toată noaptea am întors-o de pe-o parte pe alta, ce să îi predai unuia care știe de toate – hoția sau cerșetoria?

Cumpărasem niște umbre de la piața de umbre și le rezemasem de-un perete. El venea – ia, am venit să văd tu cum ți-ai făcut! Aha, tot de-astea am și eu! I-am răspuns că nu, eu n-aveam. Eu n-am, n-aveam, n-am avut de la început, tocmai le-am cumpărat. Le cumpărasem de la cei ca el, care aveau îndeajuns și mai scoteau și la vânzare. Și le-ai pus așa! constată. Uite, e o idee, se bucură, eu voiam să le-arunc!

 

To Rehab

Oglinda sufletului

Venea cineva să mă grăbească, cineva de la omucideri, să îmi fac bagajele repede că mi s-a aflat locația, și începeam să strâng lucrurile înșirate în cuierul din hol și să le arunc într-o valiză, repede, numai ce-ți trebuie, și nu-mi venea nimic la mână care să-mi trebuiască, îmi veneau numai aiureli, haine dubioase, care păreau să facă parte din arsenalul lui Michael Jackson sau Elton John, doi defecți, îl auzeam pe tata, pentru că și Kitsune, să-l muște în halul ăla în care l-a mușcat, înseamnă că e defect, și-n timp ce aruncam în valiză lucruri, dau și peste ochelarii colegei, ochelarii libelulă, cu lentile hublou, cu rame translucide și pătate, din bagá, ochii oglinda sufletului, o aud pe mama, făcând mișto de chiorul de la omucideri, ea care cu polițistele de la editura militară, cu spionaj, ce-o mai fi fost și ăla în 1974, când întindeam o bancnotă către vânzătorul de cărți care umbla printre mese, să fi avut o sută de ani, cu părul foarte alb și degetele ca din foiță creponată, ca să plece mai repede, pentru că n-avea mască și mama se lăsa cu scaunul pe spate tot mai tare și nu părea stabil. Am avut un moment de ezitare, să iau numai ce-mi trebuie, păi ochelarii colegei nu-mi trebuie, dar ei da, oare cum se descurcă fără ei, și i-am aruncat în bagaje, apoi chiar am șters-o cu individul care pretindea că face tot posibilul să mă ascundă. La serviciu colegii lucrau așa intens încât nu părea să-și fi dat nimeni seama că am lipsit, lucrau altfel decât de obicei, stăteau în dreptul unor pupitre și al unor mari ecrane și urmăreau extrem de atenți, executând diferite comenzi, eram pe o navă spațială cu de toate, cu piste de alergare, grădini și acvarii, și ei monitorizau, fentau și neutralizau diverse nave extraterestre care-ncercau să ne distrugă. Am lipsit umpic, i-am anunțat jenată, așa că o să mai lipsesc umpic ca să intru la reeducare, pentru că după ce lipsești umpic, încă mai lipsești umpic și tot așa, rămăsesem în urmă cu temele și programele. Și, ajunsă în amfiteatrul unde se ținea reeducarea, m-am așezat într-o bancă, am scos ochelarii colegei dintr-un penar chinezesc cu oglindă în interior și am dat să ascult prelegerea, dar, punându-mi ochelarii pe nas, am observat că în oglindă ei nu apăreau, cât ar fi fost ei de pipăibili și cât de încețoșat aș fi văzut prin ei. Și am strigat după colegi, veniți să vedeți ceva, le arătam și ei îmi confirmau, dacă se uitau la mine, aveam ochelari pe nas dar dacă se uitau la imaginea mea din oglindă, nu mai aveam, era extrem de bizar, nimeni nu înțelegea de ce și la ce putea să folosească o astfel de modificare a reflexiei. Totuși lumea se îndepărta de mine ca de o boală, veneau să constate cu ochii lor, verificau, apoi spuneau nu-i a bună și se îndepărtau, lăsând în urmă dâre de dezaprobare.

Căzuse Neptun

Se întâmpla ceva cu planeta Neptun. O lua tot mai la vale. Ajungea pe orbita unei alte planete și rămânea acolo. Stătea pe loc. De ce să fim pesimiști, spuneam, poate nu va fi o coliziune catastrofală, poate planeta aflată pe orbita ei își va continua mișcarea împingându-l încontinuu pe Neptun.

Gara se transformase în facultate, spital, biserică, palat, teatru, bursă, seră, circ, apoi redevenise gară, păstrând încă în sălile de așteptare și pe peroane tigri obosiți, medici cântărind organe, studenți formând câte-o coadă în dreptul unei uși fără clanță, resturi de cor bisericesc și kilometri de cactus. Toți oamenii stăteau cu ochii pe panourile cu plecări-sosiri, pe-acolo părea să fie anunțată admiterea. În rai sau la facultate, admiterea în lume sau în lumea cealaltă. Câteva fete m-au întâmpinat precipitate, hai că în tine ne e speranța! Ce s-a întâmplat? Avem câteva haine și nu știm cui să le dăm, știm că tu porți de toate. Da, ce pot să zic, arătați-mi-le. Și fetele scot niște haine croșetate prost, cum mai vând bătrânele la câte-un colț de stradă, la pachet cu unghiere și plasturi. Toate hainele par mici, pentru șoricari de mici, dar fetele mă asigură că dacă mă hotărăsc să le port, o să ia amploare. Par să aibă dreptare, de îndată ce încerc să îmbrac o vestă de-aia de șoricar, haina se lungește și se lățește și nu doar că mă încape, dar mai e și largă. În schimb, remarc că rămâne la fel de urâtă.

Plouă cu găleata și cu toate că am și umbrelă, și stau și sub adăpostul stradal, mă udă până la piele. În timp ce mă plouă, plâng de mila neînfricaților. În spatele meu se ridică un perete muntos abrupt în care, din loc în loc, se cască guri de peșteri și de cascade. Neînfricații schiază, și de sus în jos, și de la stânga la dreapta, deși nu e nici fir de zăpadă, numai stâncă, ploaie, cascadă, pietriș, prăpastie. Se distrează, chirăie, sar, zboară, însuflețiți, fericiți. Eu stau la poalele muntelui, udă ciuciulete, plângând de groază, sufocată de nenorociri nevăzute.

Dă și mie o mărgică!

Eeee!

Relicve

Fugeam prin piață după Sporul-Casei. Eram disperată. Și știam că nu e bine ce fac, știam că-mi caut nenorocirea. Periodic mai aduceam câte un Sporul-Casei în balcon și după ce înflorea două-trei săptămâni, cât să te culci pe-o ureche, scotea din el o boală și o împrăștia și celorlalte plante, așa încât toate se înveleau într-o pulbere lipicioasă. Iar eu alergam cu bună știință prin piață, ca împinsă de viciu. Și toate exemplarele de Sporul-Casei erau mai frumoase ca nicăieri și parcă o singură petală de Sporul-Casei lucea dintr-un maldăr de alte zeci de flori și te chema spre ea ca o sirenă. Și vânzătorii strângeau lădițele, gata să plece acasă, iar eu îi urmăream tupilată pe după tarabe și mașini, să le iau urma, să aflu unde duc tot Sporul ăla.

Locuiam în casa părinților, sau mai bine să-i zic casa gimnaziului, descuiam și pe ușă îmi intrau cele trei grații, în blugi foarte blu, desigur, și cu tricouri galben palid, crecă aveau în jur de 12 ani, toate subțiri și mirosind a primăvară. Și cică hai afară, am venit să te luăm. Părea ceva obișnuit, părea că ieșeam în fiecare după-amiază în aceeași formulă, țopăiau și chicoteau așteptând să mă-ncalț, dar eu înțepenisem brusc ca un câine care vede hingherii. Nu părea nimic în neregulă, erau colegele, vecinele și prietenele mele, n-ar fi trebuit să mă tem. Apoi mi-am dat seama că ele erau ele și eu eu, eu la vârsta mea de-acum, și mă întrebam cum de ele nu își dau seama, iar dacă își dau seama, cum de se prefac așa de bine că suntem la fel, și oare de când se întâmpla diferența, câtă vreme mă prostiseră sau le prostisem sau pur și simplu ne prefăcuserăm.

Scotch din ăla mare mai avem? o întrebam pe A., și ea îmi spunea, da, vezi acolo, în dulap, undeva mai jos, unde sunt și tăvițele. Și ciucită, scotoceam prin dulap, printre cutii cu capse și agrafe. Dau de o rolă mare de scotch și mi-o trec pe mână în chip de brățară, apoi mă ridic și închid dulapul. Rămân în picioare, mă uit cu atenție la rolă și profund tulburată, aproape tremurând, o anunț pe A.: am găsit brățara din clei de oase de om!