Da!

Dar n-am înțeles dacă la Egee sau la Ionică.

Plecasem de-acasă cu mama și ajunsesem în Grecia. Mă târa după ea prin tot felul de institute de cercetare și proiectare de parcă voia să-mi demonstreze ce de-a cunoștințe are ea, urcam scări, intram în lifturi foarte înguste, parcurgeam coridoare însorite, cu geamuri uriașe, sau, dimpotrivă, holuri întunecate, mărginite de fișete gri și păduri de ozalid, treceam prin parcuri cu leagăne sub formă de bărcuțe și avioane, dar nu ne opream niciodată, pentru că trebuia să ajungem la secția de peisagistică industrială, sau la instalații răcire, sau la investiții, sau la consolidări-supraetajări, sau la textile, sau la design, sau la geodezie, sau la sistematizare, sau la proiectare buncăre radiologie, pur și simplu cred că voia să se dea mare și în loc să mă ducă într-o alimentară și să ceară șapte felii de parizer, în loc să mă uite în avioane și bărcuțe vreo câteva ore, mă plimba de pe-o poartă pe alta, dintr-un lift în alt lift, din hală în hală. Până când, la un moment dat, la etajul zece al unei clădiri întunecoase, mama sună la ușa unui apartament. Așteptăm în liniște, mi se pare că a trecut o veșnicie de când n-am mai văzut o sonerie, apariția ei mă frapează. Deschide o femeie în capot și o invită pe mama înăuntru, mama intră în hol, eu zic că aștept la ușă. Femeia se duce în altă cameră să cotrobăie după ceva și se întoarce cu un ardei gras, roșu și ușor trecut, pe care i-l dă mamei. Mama pare foarte încântată dar mie mi se face îngrozitor de rușine, cum e posibil să sunăm la ușile oamenilor pentru un ardei roșu scofâlcit, o iau la fugă pe scări în jos și nu mai vreau să am de-a face cu nimeni și nimic. Din clădirea întunecată ies direct în nisip ud și alge uscate, pare c-am ieșit pe ușa din dos a unui hotel direct într-o fâșie de plajă, neamenajată, insalubră chiar, acoperită de sticle sparte și fiare ruginite, dar populată chiar și așa. Mi-am dat seama că sunt în Grecia dar nu știam la care mare. Mi se părea important. Am încercat să intru înapoi în clădire, să o anunț și pe mama că marea e la un singur pas, dar am fost împinsă afară de o căruță trasă de doi cai, care cobora scările, exact pe unde coborâsem și eu în goană. M-am dat în spate și-am luat-o iar spre apă. Ce bine, mă gândeam, că pot să mă bucur de valuri măcar așa pe la glezne. M-am descălțat și mi-am suflecat blugii și am luat-o la plimbare pe mal. La primul val care mi-a încălțat piciorul, gura mi s-a umplut de apă sărată, multă-multă și foarte sărată, a trebuit să o scuip. Și apoi la fel și cu următoarele valuri, de parcă apa mării îmi urca în gură prin talpă. M-am întors din nou spre clădire, să-i spun mamei că marea lor e mult mai sărată, dar n-am mai reperat scurtul drum pe care venisem, pentru că în locul lui era un fel de șantier, se amenaja un loc de joacă. Șeful de șantier striga nervos la muncitori: ce fel de creiere aveți în cap? de ce ați lăsat copacii întregi? dacă se urcă vreun copil în copac? Și muncitorii beșteliți își însușiseră criticile și acum tăiau zeci de brazi de la jumate. Când amenajezi un loc pentru copii, trebuie să ai grijă să reduci din dimensiuni. Mai bine jumătăți de copaci, decât risc de accidente. Voiam să vorbesc cu mama, ea precis ar fi știut la ce mare suntem, când mi-am dat seama că m-am rătăcit cu adevărat. Nu numai că lipsea clădirea din care ieșisem, dar acum îmi lipseau și geanta și banii și actele și telefonul. În lipsa lor, am început să-mi privesc palma stângă, un reper tot trebuie să existe undeva.