Întuneric

Eram din nou în Suedia, beznă extinsă, nicio torță scoasă-n stradă, niciun dispozitiv luminoterapeutic, blocuri urâte și lanțuri de silozuri. M-am trezit că însoțeam o femeie blondă, pe cât de lipsită de contrast, pe atât de senzuală, un amestec de curbe moi, zgomot alb, umbre și neclarități. Îmi dădea de înțeles că ne aflăm într-o situație foarte primejdioasă, că dacă ne prinde careva, ne omoară, că trebuie să ne ascundem, să furăm ce-avem de furat și apoi să fugim cât mai repede de-acolo. Am intrat într-o imensă clădire din cărămidă roșie, rece ca un mausoleu, era de fapt un hotel abandonat. Am urcat zece etaje și ne-am cazat în camere alăturate, stabilind că vom păstra întunericul și liniștea și că nu ne vom lua ochii de pe geam. Am stat ore în șir lipită de geamul meu, într-o alertă constantă, fără nici măcar un minut de atenție diminuată. La un moment dat, clădirea de vis-à-vis s-a luminat toată. Toate obloanele erau închise dar întunericul era feliat de zeci de linii portocalii. Lumină caldă, proaspăt scoasă din cuptor. M-am speriat și am dat fuga la ușa de alături să o anunț pe frumoasa blondă că danger intensifies, am bătut ușor în ușă și am șoptit, dar nicio reacție. Pentru că nu voiam să fiu mai sonoră, am apăsat încet pe clanță și am intrat. Femeia era la fereastră, așezată pe pervaz, și tocmai se îmbrăca sau se dezbrăca, n-am înțeles ce, pentru că nici nu a continuat, a rămas așa goală și cu un tricou tras numai pe cap, gata să își scoată sau să își bage o mână pe mânecă. M-am uitat la ea lung, încremenise din cauza mea, îngrozită că am surprins-o, ca și când aș fi descoperit secretele extratereștrilor, originea răului, vinovații secolului. Și-n timp ce ea se uita așa la mine, paralizată de groază, eu mă uitam la ea indignată și neînduplecată, având în ochi o singură-ntrebare, o întrebare de-o cruzime sfârtecătoare: de ce ești goală! Din poziția în care rămăsese se vedeau niște umbre ciudate, indicând o anatomie ușor nefirească. Ai silicoane! i-am spus.