Da!

Dar n-am înțeles dacă la Egee sau la Ionică.

Plecasem de-acasă cu mama și ajunsesem în Grecia. Mă târa după ea prin tot felul de institute de cercetare și proiectare de parcă voia să-mi demonstreze ce de-a cunoștințe are ea, urcam scări, intram în lifturi foarte înguste, parcurgeam coridoare însorite, cu geamuri uriașe, sau, dimpotrivă, holuri întunecate, mărginite de fișete gri și păduri de ozalid, treceam prin parcuri cu leagăne sub formă de bărcuțe și avioane, dar nu ne opream niciodată, pentru că trebuia să ajungem la secția de peisagistică industrială, sau la instalații răcire, sau la investiții, sau la consolidări-supraetajări, sau la textile, sau la design, sau la geodezie, sau la sistematizare, sau la proiectare buncăre radiologie, pur și simplu cred că voia să se dea mare și în loc să mă ducă într-o alimentară și să ceară șapte felii de parizer, în loc să mă uite în avioane și bărcuțe vreo câteva ore, mă plimba de pe-o poartă pe alta, dintr-un lift în alt lift, din hală în hală. Până când, la un moment dat, la etajul zece al unei clădiri întunecoase, mama sună la ușa unui apartament. Așteptăm în liniște, mi se pare că a trecut o veșnicie de când n-am mai văzut o sonerie, apariția ei mă frapează. Deschide o femeie în capot și o invită pe mama înăuntru, mama intră în hol, eu zic că aștept la ușă. Femeia se duce în altă cameră să cotrobăie după ceva și se întoarce cu un ardei gras, roșu și ușor trecut, pe care i-l dă mamei. Mama pare foarte încântată dar mie mi se face îngrozitor de rușine, cum e posibil să sunăm la ușile oamenilor pentru un ardei roșu scofâlcit, o iau la fugă pe scări în jos și nu mai vreau să am de-a face cu nimeni și nimic. Din clădirea întunecată ies direct în nisip ud și alge uscate, pare c-am ieșit pe ușa din dos a unui hotel direct într-o fâșie de plajă, neamenajată, insalubră chiar, acoperită de sticle sparte și fiare ruginite, dar populată chiar și așa. Mi-am dat seama că sunt în Grecia dar nu știam la care mare. Mi se părea important. Am încercat să intru înapoi în clădire, să o anunț și pe mama că marea e la un singur pas, dar am fost împinsă afară de o căruță trasă de doi cai, care cobora scările, exact pe unde coborâsem și eu în goană. M-am dat în spate și-am luat-o iar spre apă. Ce bine, mă gândeam, că pot să mă bucur de valuri măcar așa pe la glezne. M-am descălțat și mi-am suflecat blugii și am luat-o la plimbare pe mal. La primul val care mi-a încălțat piciorul, gura mi s-a umplut de apă sărată, multă-multă și foarte sărată, a trebuit să o scuip. Și apoi la fel și cu următoarele valuri, de parcă apa mării îmi urca în gură prin talpă. M-am întors din nou spre clădire, să-i spun mamei că marea lor e mult mai sărată, dar n-am mai reperat scurtul drum pe care venisem, pentru că în locul lui era un fel de șantier, se amenaja un loc de joacă. Șeful de șantier striga nervos la muncitori: ce fel de creiere aveți în cap? de ce ați lăsat copacii întregi? dacă se urcă vreun copil în copac? Și muncitorii beșteliți își însușiseră criticile și acum tăiau zeci de brazi de la jumate. Când amenajezi un loc pentru copii, trebuie să ai grijă să reduci din dimensiuni. Mai bine jumătăți de copaci, decât risc de accidente. Voiam să vorbesc cu mama, ea precis ar fi știut la ce mare suntem, când mi-am dat seama că m-am rătăcit cu adevărat. Nu numai că lipsea clădirea din care ieșisem, dar acum îmi lipseau și geanta și banii și actele și telefonul. În lipsa lor, am început să-mi privesc palma stângă, un reper tot trebuie să existe undeva.

Aparatul

Mă îndreptam spre școala generală împreună cu o colegă. Îmi plăceau ușile albe, cu geam și cu perdele pe elastic, în spatele cărora se aflau alte rânduri de uși dantelate. Deschideam câteva rânduri și în loc să găsesc sălile de clasă, cancelaria, laboratoarele, în loc să găsesc secțiile de votare, dădeam peste un salon pastelat și neserios ca o tavă cu bezele. Luam loc, îmi turnam din ceainicul de porțelan în ceașca de porțelan un ceai de tei și îmi trăgeam pe farfurioară două prăjiturele. Mă pregăteam să aștept directoarele, că doar meseria directoarelor e să îi lase pe alții să aștepte, pentru ca apoi să rostească foarte elegant – îmi pare rău că v-am făcut să așteptați. Colega mea, în schimb, a ochit din prima clipă o fereastră promițătoare și mi-a strigat entuziasmată: ia uite, face tot ce vrei! vorbea despre un fel de aparat de aer condiționat care ieșea din zidul perpendicular pe cel cu fereastra. Colega mea s-a cocoțat pe pervaz și a ieșit pășind pe trepte de aer, strigând veselă după mine și dirijându-se spre aparat, care făcea, se pare, toate minunile. Orișicum, era un aparat de condiționat aerul de-afară nu dinăuntru. Eu rămăsesem la masă, cu ochii pe prăjituri și nu mai întorceam capul decât când colega striga din dreptul aparatului – ia uite, stele! ia uite, acum păsări! ia uite, Marea Neagră! ia uite, fulgere! Ea se așeza între pernele de aer din dreptul aparatului care emitea vârtejuri de nori sau stoluri de păsări, microclime, microcosmosuri, și striga după mine, hai, vino și tu, e extraordinar, dar nu, eu stăteam civilizat la masă și așteptam să vină directoarele școlii. Din milă față de mine, că nu îmi îngăduiam bucuriile acelea fantastice, colega s-a întors, tot plutind pe aerul care se desfăcea în cărări până la fereastră, și a început să se roage de mine cu toată sinceritatea – face ce vrei tu, dacă nu vrei păsări sau stele, nu face de-astea, pe cuvânt, jur, haide să vezi cum e. Adevărul e că mirosul ăla aspru de furtună, întunericul și frigul subit și apoi tunetele pe care le auzisem cât colega mea stătea acolo, mă umpluseră de invidie, atunci chiar voiam să sar de pe pervaz și chiar în gura aparatului, în miezul furtunii. La insistențele colegei, am întors capul spre aparat, în timp ce ea spunea în continuare ”face ce vrei tu” de parcă ar fi spus ”nu mușcă”. Aparatul a început să scoată niște țipete dilii, ca de papagal, ca de clovn, ca de ciocan cu fluier. M-am întors spre colega mea, enervată: asta vreau eu?! face ce vreau eu?! Apoi m-am îndreptat spre fereastră, cu gândul să-i zic vreo două aparatului. Dar imediat ce m-am ridicat, din el a început să vină un rondo pentru pian, de-o tristețe super alertă, foarte ritmată, de-o tristețe pur și simplu voioasă, de fapt, care m-a lăsat cu gura căscată. Nu semăna cu nimic din ce mai auzisem, dar mă lovea prin familiaritate.

2 + 1 gratis

Intram în merceria din piață. Băi, tată, dacă găsești vreodată o mercerie în care să nu fie întuneric! Merceria –  bune practici în economisirea resurselor. Mi-a venit și-o idee cum că așa ar trebui să funcționeze treaba peste tot, consumatorii interesați să se folosească de lanterna proprie, nu să pretindă lumină în magazin. Sunt zile când magazinul n-are niciun client, dar în schimb consumă curent de-aiurea. Ia, hai! Și cum era întuneric în mercerie, se mai vorbea și în șoaptă. Parcă ne temeam să nu trezim copilul. Și-apoi și pipăiam materiale și ne chinuiam să le înclinăm în diverse unghiuri, doar-doar om prinde o dâră de lumină și om vedea mai bine ce imprimeu se arată. La un moment dat, dau peste un lung șir de cârlige în care-s prinse foi din hârtie de mătase. Pipăi, pipăi – studiez nuanțele, texturile, imprimeurile – calde, translucide, predominant florale, fin creponate, apoi șușotesc ceva cu vânzătoarea pe care, ca orice om normal la cap, o compătimesc că nu-i merceoloagă. O întreb pe țărănește, ca între noi, femeile – auziți, hârtia asta e tot pentru haine? Tooot! îmi șuieră, privind în stânga și-n dreapta, să n-o audă careva. Da’ cică se dă numai la copii! Câteva femei ne-au surprins schimbul de cuvinte și brusc sunt interesate fix de foile alea de hârtie. Încep să mă enervez și mă hotărăsc să le cumpăr pe toate chiar dacă nu-mi trebuie. Îi fac semn vânzătoarei și gata, îmi pregătește vraful de hârtii. În timp ce le aranjează pe tejghea, mă întreabă: și? v-ați gândit ce-o să faceți din ele? Habar n-am, important e să nu îmi vină vreo idee după ce le ia altcineva; nu-i spun asta vânzătoarei, îi spun celălalt adevăr, ăla esențial: le iau de frumusețe!

Eram la vernisaj și apare ilustra gazdă, JMW Turner. Îl găsesc profund antipatic. Multă lume îl găsește antipatic și se pare că unii i-au și spus, pentru că încearcă să suplinească prin vorbe ce nu reușește să transmită prin pictură. Îmi amintește de prima problemă de logică pe care mi-am pus-o undeva prin clasa întâi, când Carmen de la 2 a venit să îmi spună că-s în eroare: degeaba m-ai făcut proastă în spatele blocului, că am luat zece la citire. Deci da! Eu priveam o pânză de Turner, Turner se învârtea în jurul meu studiindu-mi fața cuprinsă de dezolare. Fața mea cuprinsă de dezolare se întorcea spre el și își îngroșa conturul. Și-apoi artistul, pac, mi-a aruncat în față zecele: puțină lume știe că am luptat în război și că de-acolo mi-am obținut roșul – în baionetă aveam mereu o pensulă! Și după ce mi-a aruncat zecele în față, mi-a mai dat un ocol, ca un cocoș patrulând prin ogradă, cântărind efectul informațiilor. Și ce să zic… acum mi se părea interesant. Tipul rămânea în continuare un dobitoc dar faptul că tot roșul acela era sânge de om și că procesul creator începuse încă de-acolo, din mațele unuia în care intrase baioneta special tunată… făcea așaaa, ca prin a da cu cineva de toți pereții să înțelegi un fel de zugrăveală cu print uman sau o artă murală cu inserții umane.

La Madeleine era în renovare. Mă ambiționam să trec pe sub schele și folii de plastic din care curgea nisip. În urma mea venea cineva. Dădeam la o parte o folie și îi spuneam – uite ce-au făcut, au transformat La Madeleine în Hotel București! Apoi o întrebam pe persoana care mă însoțea – Chiar! La București mai este hotelul București? Sau e unul și același și l-au mutat chiar pe acela aici? Și atunci La Madeleine e acolo? Pe Calea Victoriei? Poate că hotelul nu mai există decât aici și-atunci ar trebui să profităm de ocazie și să intrăm pentru un profiterol. Fructificam toate ocaziile.

 

Toată noaptea mi-am căutat umbrela

O umbrelă! Una din cele multe pe care le am și tocmai pe aceea nu o găseam. O căutam și la serviciu și acasă, deschideam sertare după sertare, vânturam cuiere, controlam sacoșe, mă uitam pe sub birouri, descuiam săli de ședință, cine știe când am uitat-o, și în timpul ăsta răspundeam la întebări. Trebuie să ieșim, îmi spunea șeful meul, trebuie să serbăm! Dacă mi-aș găsi și eu umbrela, poate c-am avea ce serba, mă gândeam. E o victorie, ce-ați realizat voi aici e o mare victorie, ați și zugrăvit… trebuie să ieșim să serbăm! îmi spunea. Nu știu cine era, îmi aminteam vag că îmi mai fusese și altă dată șef și că pe-atunci era mult mai tăcut. Figura lui mi-era foarte cunoscută, semăna cu un actor, un ziarist și doi scriitori de generații diferite la un loc. Când ieșim? repeta. Luni e bine? Am așa un feeling… spunea… că luni vine după duminică, îl întrerupeam, nuuu, că luni e o zi magică, se deschid cerurile sau ceva. Ok, luni, atunci. Continuam să-mi caut umbrela. Eram destul de mirată de programarea stabilită, abia așteptam să mă întorc în birou să le zic colegelor, atenție, șeful nostru își caută pe cineva! În timp ce răscoleam după umbrelă, am dat peste-o sacoșă mare de Kent, de-aia de la sârbi, cum se vindeau în târg la Drobeta. Și sacoșa era plină cu pachete de Kent desfăcute, pregătite parcă pentru festivalurile de jazz de la Sala Palatului. Și țigările cu filtre albe ieșeau din pachet câte trei, la niveluri diferite, ah, ce minunăție, mă gândeam, mă lăsasem de fumat dar aveam comoara în față și mă bucuram, că doar nu era să meditez la efectele nocive ale comorilor. Ba chiar am început să-l caut pe tata, să îl întreb dacă nu cumva aia-i sacoșa lui și dacă nu cumva a scos-o din dulapul de pe balcon unde n-a mai făcut curat de o veșnicie și dacă nu cumva a pus-o deoparte să mi-o dea mie. Dar a apărut un coleg care părea amuzat de felul în care mă scufundasem în sacoșă, așa că am renunțat și m-am apucat iar de căutat umbrela. Am tras de sertare până am rămas cu unul din ele în mână. Un alt coleg s-a oferit să mă ajute să îl repar dar am refuzat prostește și m-am chinuit de-aiurea cu niturile până am renunțat. L-am fixat într-o poziție în care părea funcțional și am tulit-o de-acolo. Șeful cel nou traversa culoarul cu un mop în mână. Mă întreba – știi cum se rupe un mop? n-ai observat că mopul vine mereu c-o găleată? agăți găleata de el! și deci rămâne pe luni, luni converg energiile cosmice. Apoi deschideam dulapuri pline cu fulare bătrânești, negre, lucrate în bob de orez, și alte sertare pline cu umbrele, dar nicăieri cea pe care o căutam. Erau umbrele bleu cu buline albe și albe cu buline bleu, erau umbrele cu desene animate, era și o raritate de umbrelă – umbrela din petice, era și umbrela de aur, plus aia neagră, aia portocalie, aia roz, aia albastră, aia albă. Lipsea aia din felii inegale de bleumarin cu alb cu verde oliv și acum începusem să am îndoieli – oare chiar o cumpărasem? oare chiar o folosisem așa cum îmi aminteam? Dacă tot am scotocit colțișor cu colțișor, atunci să caut și în muzeu, mi-am zis. Și am luat-o spre scara regală, am traversat din aripa estică spre cea vestică și am apăsat pe clanțele sălilor de expoziție. Surpriză, în mijlocul sălilor erau întinse paturi în care dormeau oameni, întunericul și aerul încălzit de respirații mă izbea de când treceam pragul. Directoarea muzeului mă întâmpina cu scuze, știți, acestea sunt dormitoarele noastre pe timp de noapte, dar nu-i nimic, vă așteptam. Și toată familia ei se trezea și ieșea din așternuturi, directoarea mai deschidea o ușă pentru mine – progresam, ajungeam într-un fel de sufragerie în care toată familia așeza farfurii și tacâmuri pe masă, directoarea îmi spunea că suntem invitații ei. Îmi dădeam seama brusc că eram în fruntea unei delegații de japonezi, că îi ghidam prin palat și trebuia să îi pun la masă. Japonezii erau foarte încântați, se așezau la masă și bâlbâiau din cap, în timp ce eu încă mai deschideam câte-o servantă, câte-un bar, câte-un dulăpaș, tot sperând să dau de umbrelă.

Peste tot miroase a roze

“Domnul K. râde de oameni cu poftă apoi îi mestecă unul după altul”. Închide cartea și mă întreabă: cine-a scris asta? Am câteva idei foarte bune, cu cinci dintre ele aș merge la sigur, păcat că nu se poate decât cu una. A, și mai am încă cinci și pentru varianta cu perfect simplu în loc de prezent. M-am întors spre fata care venise pentru interviu, în speranța că între timp se hotărâse. Se așezase pe-o balustradă și-și legăna picioarele plictisită – aș muri! ne zice. Mama ei, care a condus-o până aici, încearcă să o convingă – haide că practic nu trebuie să faci nimic, e bine să ai și tu un serviciu, îți mai dăm noi bani dacă singura problemă e că-i salariul prea mic. Nu, fata nu vrea cu niciun chip să se angajeze. – Chiar dacă mâine ai fi victima unei crime? o întreb. – Neaaa! Se bâțâie plictisită indiferent cât ar crește miza. Pierdem oameni pe toate părțile, spune casiera-erița. Dau o fugă să rezolv. Mai veneau cei de la Megaimaj, dar acum e închis așa că trebuie să vorbesc cu copilul de la non-stop. E un copil mai puțin obișnuit, de multă vreme încerc să mi-l însușesc, e clar că nu-l revendică nimeni, dar nici nu iese vreodată de-acolo din cușcă. – știi cumva când se deschide Megaimajul? Își vântură o mână prin păr, arătându-mi că nu-și mai vede capul de treabă, apoi îmi răspunde ca de obicei în shakespeariană – ‘Tis hatched and shall be so till hatched again. Fără efort am înțeles că oamenii de la Megaimaj vor veni când o face cucul pui, ceea ce nu e pe-atât de improbabil pe cât ne indică topica și mai ales experiențele din jurul topicii. Îl rog pe copil să mă lase să dau un telefon acasă, să văd dacă totu-i în ordine. – La voi nu miroase a mucegai? întreb. Îi aștept să ridice din umeri apoi închid. Mă duc în casa mea de lângă magazine și caut labirintul de sticlă cu iepure viu. Mă așez pe marginea patului și încerc să ghidez iepurele prin labirint. De fiecare dată când am de-a face cu copilul ăla, mă întreb: i-aș da chiar și labirintul de sticlă cu iepure viu? Apoi ascund jucăria sub pat și plec tot pe lângă non-stop, trăgând cu coada ochiului. Acum pe chipul meu se citește bogăția, dar nu durează mult. E ca un parfum care miroase doar câteva minute după pulverizare. Tre’ să alerg între și între.

Întuneric

Eram din nou în Suedia, beznă extinsă, nicio torță scoasă-n stradă, niciun dispozitiv luminoterapeutic, blocuri urâte și lanțuri de silozuri. M-am trezit că însoțeam o femeie blondă, pe cât de lipsită de contrast, pe atât de senzuală, un amestec de curbe moi, zgomot alb, umbre și neclarități. Îmi dădea de înțeles că ne aflăm într-o situație foarte primejdioasă, că dacă ne prinde careva, ne omoară, că trebuie să ne ascundem, să furăm ce-avem de furat și apoi să fugim cât mai repede de-acolo. Am intrat într-o imensă clădire din cărămidă roșie, rece ca un mausoleu, era de fapt un hotel abandonat. Am urcat zece etaje și ne-am cazat în camere alăturate, stabilind că vom păstra întunericul și liniștea și că nu ne vom lua ochii de pe geam. Am stat ore în șir lipită de geamul meu, într-o alertă constantă, fără nici măcar un minut de atenție diminuată. La un moment dat, clădirea de vis-à-vis s-a luminat toată. Toate obloanele erau închise dar întunericul era feliat de zeci de linii portocalii. Lumină caldă, proaspăt scoasă din cuptor. M-am speriat și am dat fuga la ușa de alături să o anunț pe frumoasa blondă că danger intensifies, am bătut ușor în ușă și am șoptit, dar nicio reacție. Pentru că nu voiam să fiu mai sonoră, am apăsat încet pe clanță și am intrat. Femeia era la fereastră, așezată pe pervaz, și tocmai se îmbrăca sau se dezbrăca, n-am înțeles ce, pentru că nici nu a continuat, a rămas așa goală și cu un tricou tras numai pe cap, gata să își scoată sau să își bage o mână pe mânecă. M-am uitat la ea lung, încremenise din cauza mea, îngrozită că am surprins-o, ca și când aș fi descoperit secretele extratereștrilor, originea răului, vinovații secolului. Și-n timp ce ea se uita așa la mine, paralizată de groază, eu mă uitam la ea indignată și neînduplecată, având în ochi o singură-ntrebare, o întrebare de-o cruzime sfârtecătoare: de ce ești goală! Din poziția în care rămăsese se vedeau niște umbre ciudate, indicând o anatomie ușor nefirească. Ai silicoane! i-am spus.

Se făcea curățenie

Că murisem, nu părea să mă impresioneze. Că bântuiam ca o fantomă prin vii, iarăși mă lăsa rece. Era ca la teatru, stai țeapăn într-un scaun în timp ce actorii se vânzolesc pe scenă și știi că nu e cazul să te cocoți printre ei. Mă simțeam ca într-o plimbare printre cofetării închise, cu opriri în dreptul vitrinelor. Interesant era că, mai mult decât proaspăta mea condiție, mă preocupau post-mortem-urile care-mi erau acordate, doliul sau ușurarea celorlalți, micile serbări personale prilejuite de dispariția mea. Mi se părea că e de datoria mea să verific atent fiecare reacție. N-aveam surprize mari. Două episoade am reținut din această inspecție generală. 1. O fată pe care o cunoșteam foarte vag se bucura că murisem pentru că putea să mă imite în voie și își afișa foarte colorat bucuria, apărând brusc într-o ploaie de filme, videoclipuri, emisiuni tv, afișe. Mă maimuțărea în fel și chip, se îmbrăca în haine asemănătoare cu ale mele, se chinuia să stea în posturile mele și să îmi reproducă mimica și gestica, dar în toate păstra un făcut cu ochiul. Zâmbitoare, posomorâtă, nervoasă, serenă – nu conta, peste tot ce luase de la mine apărea făcutul acela cu ochiul, al ei personal, care deconstruia de fiecare dată personajul pe care-l reprezentam. Dar ce mă irita cel mai tare nu erau prostelile astea, imitatul sau făcutul cu ochiul, ci faptul că orice imagine era însoțită de un filtru ca de snapchat: o jerbă funerară multicoloră. O jerbă funerară pe care fata stătea ca tolănită-n perne, o jerbă funerară din care chipul fetei apărea șăgalnic printre crengi ca dintr-un tufiș, o jerbă funerară pe care un paj o folosea în chip de evantai pentru a-i răcori fetei ăsteia arșița, o jerbă funerară pe care fata o ținea în brațe pentru a-și acoperi goliciunea. Dar, hei! spuneam cu glas tare, se pare că prostul gust n-a murit odată cu mine! 2. Site-ul unui prestigios institut științific îmi dedic un complex articol omagial, intitulat ”Binoclul din spatele lentilelor de contact”. Din păcate nu puteam să citesc decât primele trei rânduri, pentru că textul integral nu putea fi accesat decât de vii. Neplăcută surpriză, mi-am zis, dar asta e. Încercam să îmi imaginez ce ar putea conține textul cu un așa titlu bombastic.

Cineva plecase sau fusese îndepărtat. Din camera cu crengi roșii pe pereți fuseseră scoase toată mobila și toate obiectele fostului proprietar, se zugrăvea, iar pe locul unde altă dată fuseseră pictate ramurile roșii, erau montate mari panouri albastre, purtând denumiri de oficii și sloganuri politice. Camera părea igienizată, complet impersonală, posibil inumană, transformarea îmi dădea o stare de bine.

Trenul necâștigător

Mă urcam în trenul de Transnistria, model vechi, cu compartimente. Stăteam în picioare pe interval, printre alți fumători și priveam cot la cot peisajul, peste geamul deschis. Iarbă, pustietăți, crengi, iarbă, turmă, râuri, iarbă, casă, turmă, pustietăți, pământ, iarbă. Încet-încet trenul s-a golit. Părăsisem România, nu știam unde eram, opririle erau scurte, haltele anonime. Ideea fusese să-mi iau în spate rucsacul cu apă și biscuiți și să mă urc într-un tren la întâmplare, pentru că trebuie să mai faci loc și întâmplării în viața ta. Iar acum, cu toate că nu mă grăbeam înapoi și cu toate că nu mă săturasem de peisaj, de culori și de orizont, începusem să mă gândesc că n-o să mă mai pot întoarce și mă jena restricția asta, m-aș fi simțit mult mai bine să știu că pot oricând să fac drumul înapoi. Am intrat în compartiment să-mi adun gândurile și în scurt timp în urma mea au năvălit doi bărbați în uniforme ciudate, soldați sau spărgători de bănci sau spărgători de conducte de gaze sau spărgători de stupuri, uniforme de camuflaj cu măști mari și albe cu trompe, cu armonici, și plase fine trase peste ochi. Vorbeau între ei într-o limbă necunoscută și montau tuburi albe în compartiment. Îmi imaginam că prin tuburile cu siflante vor circula teancuri de bani ca în hipermarketuri. Cei doi bandiți nu păreau încurcați în niciun fel de prezența mea, erau clar bandiți, după agitația cu care lucrau și privirile furișe pe care le aruncau. În scurt timp au terminat montarea de tuburi și au dispărut, iar eu mă întrebam dacă voi fi închisă undeva pentru complicitate. Se făcuse întuneric când în compartiment a intrat cercetătorul. Nu mă bucuram, nu părea un om bun, dar era singurul a cărui limbă o înțelegeam și nu-mi permiteam să-l ignor cu totul. Mi-a întins o legitimație roșie în limbi strătine, spunându-mi că e certificat de cetățean transnistrean, apoi după ce s-a mai gândit puțin, mi-a mai dat și o monedă mare stinsă cu o monedă mică. Eram nervoasă din cauza legitimației, eram sigură că dacă aș prezenta-o undeva, mi-aș agrava situația, s-ar vedea imediat că umblu cu falsuri și că mă dau drept altceva decât sunt. Dar moneda mare era interesantă, părea o bucată de hartă, nu era rotundă, era din bronz, avea zimți tăioși și – cel mai important – ardea. Era atât de fierbinte încât nu puteai să o ții în mână decât împreună cu moneda mică, din cupru, care-i scădea temperatura. Cercetătorul a plecat, dar din când în când îl mai vedeam în câte-o haltă, alături de o tânără mică de înălțime și foarte delicată, urmărind parcă până unde am ajuns. Din motive nelămurite, fata aceea îmi părea a fi o prizonieră, umbra lui forțată, o balerină într-un mecanism cu balerină. Așa cum bănuisem, când am coborât din tren mi s-a spus că pentru a mă întoarce trebuia să trec prin tot felul de cazne. Era o minciună. Știam că indiferent de felul în care treceam testele, urma să se adauge încă o probă și încă o sarcină și nu aveau în plan niciun final fericit în privința mea. Multe probe erau chinuitoare și în plus mai erau și pentru amuzamentul publicului. Într-una din ele a trebuit să înot câteva ture de bazin și, surprinzător, am făcut-o! Cu un cojoc lung pe mine și c-o căciulă de blană pe cap. La ultima întoarcere, rămăsesem ghemuită, pe spate, cu genunchii ridicați și ținându-mă cu mâinile de o bară. Mi s-a spus că asta e ultima probă și apoi mă lasă să plec, dar trebuie să susțin săritura. Cineva, o fată, sărea de la trambulină. Pe mine. Da, a sărit, a făcut câteva tumbe în aer și a aterizat pe tibiile mele, care, surprinzător, au rezistat. În râsetele publicului mi-au dat drumul, dar asta nu însemna nimic, puteam să umblu pe străzi, n-aveam adăpost, n-aveam de niciunele, urma să aflu dacă se poate trăi din cerșit.

🌱