Murise Iohannis

Am visat că murise Iohannis. Subit. Panouri cu poza lui alb-negru erau montate pe fațadele marilor clădiri. În poză era mult mai tânăr, n-aș ști să apreciez cât, pentru că părea un portret antebelic, părea, de fapt, poza post-mortem a unui Iohannis tânăr, alb la față și cu părul negru, afișând o mutră de un macabru avânt eminescian. Mă gândeam că ar fi interesant să se sincronizeze cu Kim Jong-un și să se transmită funeraliile la televizor în paralel, apoi m-a lovit deducția dureroasă: aoleu, nu destul c-aveam locale și generale, acum mai avem și prezidențiale! Puțin mai târziu mi-am dat seama că nu doar portretul lui Iohannis era alb-negru, ci lumea întreagă. Pusesem stranietatea atmosferei pe seama doliului și a pandemiei care păstra străzile goale, dar nu era numai asta, rămăsesem și fără culori.

Primesc și comenzi

Mă trezesc la 1. Kitsune tocmai mănâncă. Un vecin tocmai râde. Am visat ceva urât. Mă întorceam de nicăieri. Cu trenul. Spun de nicăieri pentru că nu mă întorceam de la o destinație. Pare că era un itinerar circular, un înconjur al Pământului cu trenul, uneori cu scurte opriri în diferite gări.  La început am călătorit singură, apoi s-au adăugat cunoscuți, apoi necunoscuți, la întoarcere eram cu colegii de serviciu, mă pierdeam de ei, apoi îi găseam întâmplător, dar să nu anticipez. Mare parte din călătorie s-a petrecut în întuneric, pe o căldură insuportabilă, în condiții mizerabile. Până la prima gară am călătorit singură și a fost bine. Era întunericul de ora 3, la care ne trezeam să prindem autobuzul pentru oraș. Era întunericul de tren marfar cu care îți închipui că se transportă vitele. Un vagon gol, în care bancheta era un balot de paie, care circula încet și cu ușile deschise. Mă întrebam încontinuu dacă am voie să circul cu un astfel de tren, dacă ar putea veni cineva să îmi ceară bilet, dacă ar avea voie să îmi ceară bilet. Apoi trenul a oprit într-o stație care semăna cu Politehnica și în vagon s-a urcat Marco și încă niște foști colegi din școala generală, toți oameni mari acum. Marco era deghizat în papă, într-o improvizație foarte ieftină, dar, ce-i drept, foarte albă. Purta dres alb și opincuțe albe legate cu mai multe rânduri de sârmă roșie. Părea clovnul grupului, total pe dos decât îl știam. Ba încă nu. Căci mai încolo a fost și mai pe dos. Le-a zis băieților hai, că ne vedem mai târziu, și a început un dans. Venea tot mai aproape de mine, în tren era tot mai întuneric, dar fiind îmbrăcat în alb îl vedeam destul de bine. Apoi dansul s-a transformat în striptease. Apoi mi-am dat seama că lângă mine era o fată care se bucura, bătea din palme, fluiera, chiuia. Marco rămăsese în dres și se pregătea să îi danseze fetei în poală, când în sfârșit m-am prins că le stric luna de miere. Am luat-o din loc, căutându-mi refugiu într-un alt vagon. Numai că trenul era plin și absolut îngrozitor. Banchetele soioase erau dispuse față în față și ocupate de indivizi jegoși, țărani, muncitori, țigani, bărbații rareori aveau pe ei vreun maieu sau tricou, pielea le lucea de transpirație. În timp ce ieșeam dintr-un vagon, un pisic negru cu alb, așezat în capătul unei banchete regulamentar, ca și când ar fi avut bilet, mi-a tras o gheară. Se vedea clar că-i o admonestare, îi stricasem deranjul. Am mai umblat tot așa prin vagoane cu același tip de călători, în fiecare și câte o pisică ofuscată. Apoi îmi amintesc că ajunsesem la întoarcere. Era o gară mare în care trenul făcuse un lunguieț popas. Femeile coborâseră să-și cumpere pălării și mâncare. Eu coborâsem pentru că înțelesesem greșit că trebuie să cobor. Trenul însuși arăta acum ca un aeroport, în care mișunau funcționari nemți și olandezi. Încercam să-mi dau seama sub ce fel de pavilion suntem și nu reușeam, părea o linie germană operată de olandezi. Și ăștia păreau foarte amabili, în sensul că îmi vorbeau foarte mult și repede, dar nu înțelegeam nimic. Se vedea că nu vor decât să îndrume pe toată lumea cât mai eficient, dar păreau niște nebuni plătiți la cuvânt sau la silabă. Încercam să găsesc intrarea în tren și nu reușeam, scările fie ajungeau în punctul de plecare, ca în gravurile lui Escher, fie ajungeau în vagonul restaurant care ajungea afară, rupt de orice alt vagon și singur pe linie. Până la urmă, la a douăzecea încercare, m-am nimerit pe scări cu un grup de colege. Una dintre ele, cea mai în vârstă și mai împodobită, care probabil își și cumpărase pălării, a luat-o sprinten înaintea mea, chiar a zis – pe aici, încântată că știe drumul. Am făcut un pas și eram într-un vagon bun. În urma mea era o altă colegă, care a zis – nu, pe aici! și a luat-o printr-o intrare paralelă. A intrat într-un fel de fald metalic al ușii dintre vagoane și a ajuns lângă noi. Rămăsesem siderată. Văzusem clar, cu încetinitorul aproape, cum trece prin ușa de metal ca prin apă, și îmi dădusem seama că am ratat experiența cheie a acelei gări. M-am uitat la colegă copleșită și întrebătoare, voiam să știu cum a fost. Nu o invidiam, cumva îmi era teamă de așa ceva. Colega s-a scuturat ca de ceva neplăcut și mi-a răspuns: stai liniștită, n-ai pierdut nimic, fizic, tactil, nu simți, practic, nimic, dar sunt alte lucruri care se dau peste cap. Mi-a părut rău pentru ea, cam așa îmi și imaginam. Cealaltă colegă s-a întors spre mine veselă și cu tupeu, un tupeu pe care încerca să și-l ascundă în tonul răsfățat: iar dumneata să faci bine să-mi dai factura, pân-acuma toți mi-au dat facturile! Habar n-aveam dacă îmi trebuie factura la ceva, dar eram sătulă de șmecheriile ei și chiar n-aveam chef să i le hrănesc. I-am răspuns foarte iritată – ce factură să-ți dau, nu-ți dau nicio factură! S-a îndepărtat mimând în continuare veselia, nu cumva să bănuiesc că i-am stricat vreo afacere. Vagonul de întoarcere arăta ca o cofetărie în care nu ai voie să mănânci. Vitrine pline de prăjituri și bomboane, rafturi pline de cutii rotunde cu torturi și cutii rotunde cu pălării.

What now?

Vin de la serviciu, descui ușa, dau să intru, aproape că mă împiedic de un pisic alb. A doua zi la fel, vin de la serviciu, descui ușa, în prag mă lovesc de un pisic alb. De două ori la rând, hmm, e ceva cu ușa asta, nu pare o simplă coincidență! A treia zi, venind de la serviciu, mă pregătesc psihic încă din scara blocului. Precis la intrarea în casă voi da peste un pisic alb. Descui ușa, intru, bineînțeles, pisicul alb e în prag. I knew it! exclam. I’m stuck in a time loop!