Copacul

Locuiam în blocul părinților, care nu e blocul copilăriei, dar a fost și blocul bunicilor. Scoteam veselă capul pe fereastră ca și când aș fi vrut să chem copiii la masă, dar în fața ferestrei mă izbea imaginea unui copac mare, un copac care-n realitate nu crește în acel loc. Am crezut că e copacul meu, cel pe care îl am cu adevărat în dreptul ferestrei, dar nu, acela era încă și mai mare, cu coroana și mai bogată, cu trunchiul mult mai gros. În copac erau doi spânzurați. De-o creangă mai îndepărtată era spânzurat un băiat de 14 ani, de-o creangă mai apropiată, spânzura colega de la Legi, singura colegă cu ochii verzi. El era îmbrăcat în niște haine cenușii și tăvălite, ea era îmbrăcată cochet, mă tulburau pantofiorii cu toc, pentru ce să porți tocuri când atârni moartă într-un copac. Prin gâtul lui treceau niște sârme agățate într-un cârlig imens, de utilaj industrial. Ea spânzura de o eșarfă răsucită. Părea că el fusese spânzurat, iar ea se spânzurase singură. Deci scoți vesel capul pe fereastră, e o zi cu soare, te pregătești să strigi ceva la niște copii și vezi copacul ăsta care nu are niciun zbucium, pare doar decorat într-un fel anume.

Apoi mă strigă cineva, hai că n-avem timp de pierdut, trebuie să acoperim și ce au lăsat descoperit ăștia doi, o femeiușcă operativă îmi dă tot felul de indicații care se fac talmeș-balmeș în capul meu, e vorba de cai și de infecții și de sirieni, îmi dictează un denumire de departament în engleză, ceva cu Technological Certification Medical Devices Human Resources Veterinary Safety Commission, mă înroșesc toată, îi spun stați să notez că nu țin minte, nu reușesc nici să notez, arunc agenda și o întreb, țipând: care comisie, a Medicamentului sau a Animalelor? Și nu știe să îmi răspundă, face valuri în continuare, dictează altora diverse, eu stau și mă uit ca proasta, rupând pe rând petale dintr-o margaretă: mă depășește, nu mă depășește, mă depășește, nu mă depășește. Într-un final mă lămuresc că femeia se ocupă de premieră, e regizor, muncește la o piesă de teatru.

În bucătăria părinților, intră copilul orfan tanti Galea. Tanti Galea a rămas orfană în timpul războiului și apoi a fost adoptată de străbunica. Tanti Galea a murit anul trecut. Străbunica a murit în ’89. Intră tanti Galea în bucătărie și pune o rețetă de sărățele pe masă, zicând spre mama – uite, să faci din astea! Vine și tata, mama îi spune să păstreze distanța că tanti Galea e persoana vulnerabilă. Tata se enervează și pleacă. Nici mama nu e prea bucuroasă că i s-a pus în față rețeta. De unde până unde!