Valea păpușilor

Treceam cu greu printre blocurile în curs de anvelopare, plouase, umblam cruciș printre băltoace, rigolele musteau. La un moment dat, tot controlându-mi pașii, am început să văd păpușile, parcă trimise toate să facă baie. Păpușă lângă păpușă peste păpușă, toate păpuși standard, turnate în plastic sau cauciuc și mate ca șerbetul, o insultă la adresa epidermei umane. Toate dezbrăcate, zăcând în șanțurile inundate, cu ochii la cer. Am scos telefonul din geantă și am început să fac poze peste poze și pe măsură ce le fotografiam, observam că oferta este și mai bogată decât îmi păruse la prima vedere, în funcție de unghi și distanță se dezvăluiau relațiile dintre păpuși, luau naștere diferite scene, se puteau descifra chiar declarații ale păpușilor sau indicații pe care le dădeau – din priviri, cu un deget, cu un rând de gene mai bleg decât altul, cu un picior acoperit de râme, o mână încleștată în părul altei păpuși. Am început să mă urc pe schele și făcând poze de sus, am observat că unele păpuși erau plasate în rame întâmplătoare, care dictau un fel de autonomie, separându-le de sutele de păpuși aruncate în stradă. Vietnamezii care lucrau la consolidare au văzut ce fac acolo, s-au apropiat, le-am arătat niște poze, apoi s-au oferit să mă țină de glezne ca să mă pot apleca și mai mult, să pot fotografia chiar perpendicular pe baltă, și în pozele acelea au apărut cerul, cu norii, cu frunzele și cu păsările, și păpușile nu mai erau înconjurate doar de bălți și gunoaie pline de semnificații, ci și de razele și umbrele mișcătoare reflectate în apă, iar în aceste poze scăldatul sau scena crimei, reuniunea de familie sau bătălia de la Posada deveneau complet irelevante, iar relevante deveneau toate lucrurile în mijlocul cărora păpușile nu se aflau, toate contextele pe care le ignorau, universul din care nu făceau parte.

Uitați ce e, îmi spunea, dumneavoastră sunteți șefă de magazin, da? Eu îi spuneam că nu. Dar vă ocupați de stocuri, nu? întreba. Da, uneori mă ocup de stocuri îi spuneam. Ei, păi asta vine cu o responsabilitate, da? îmi spunea. Voiam să îi spun că afirmațiile lui sunt complet ilogice, dar ceva mă împiedica. Mă gândeam că ar trebui să profit de lipsa lui de logică și să-mi fac de cap cu aprovizionarea. Bănuiesc că vreți să umplu rafturile goale, i-am zis. Bănuiesc că vreți lista cu cele mai vândute produse. Bănuiesc că vreți să scot din raft produsele care nu se vând. Bănuiesc că nu vreți să sap o fântână în curte.

Mă trezisem în viitor

O vreme am stat pe pod sprijinită de balustradă, privind mașinile cum ieșeau din pasaj și se răspândeau în lume. Era doar patru dup-amiaza și era vară dar cerul era așa de întunecat încât părea că am întârziat undeva, că mai e puțin și bate de douăsprezece noaptea, că deja a ars tot și-n jur nu mai sunt decât nori de fum. Mă gândeam că pentru unii oameni există o și mai mare poftă de a sări de pe pod pe coama unui camion. Dacă mie, care nu mai făcusem niciodată chestia asta, îmi venea să-mi iau avânt și să m-arunc pe o mașină ca pe-un cal sălbatic, darămite ălora care trăiesc din așa ceva. Și mă uitam la mașini cum ieșeau ca din țarc și îmi părea rău că le las așa să treacă. Apoi am plecat și am ajuns la mare, în spatele unor hoteluri, pe stânci. Am bănănăit o vreme fără să întâlnesc nici țipenie, apoi atenția mi-a fost acaparată de un grup de tineri care jucau un fel de fotbal. Ciudat era că toți erau îmbrăcați în rochii lungi, din mătase gălbuie cu dungi verticale gri închis, legate cu cordon în talie și fâlfâind din mâneci lungi, în clopot. Mulți dintre fotbaliști aveau și pălării de soare, cu boruri ample și panglici lungi, fluturătoare ca niște cozi de zmeu. Când m-am apropiat, s-au oprit din joc și au început să vorbească între ei gâjâit și tânguit, cu aluzii la ce și-ar fi dorit să primească de pomană, dacă puteți și aveți posibilitatea… . I-am văzut mai bine, ciumpăviți și arși de aurolac, contrastând bizar cu rochiile alea de pension. Apoi am observat că peste rochii aveau și câte un șorț pe al cărui pieptar era o buluceală de porumbei. Nu un imprimeu sau o broderie, ci pur și simplu o grămadă de porumbei care făceau parte din pieptar dar erau și vii, liberi, foșneau și se înghionteau. În timp ce priveam fascinată la îmbrăcămintea asta, unul din tineri a zis tare către un altul, privind când la acela, când la mine: aahh, ce aș mânca o felie de pizza din-aia mamut. M-am uitat în ochii lui, dându-i de înțeles că nu mi-e clar la ce se referă. O pizzaaa de-aiaaaaa mamut, ca la Revoluție! Hait! La Revoluție nu era pizza! îi zic repede, la Revoluție nu erau nici mamuți, apoi îl văd cum lasă necăjit ochii-n pământ. La care Revoluție? îl întreb, începând să am totuși vagi bănuieli. Aaaaiaaa din 2019, îmi răspunde tărăgănat. Aș vrea să îi cer detalii, să îmi mai zică despre 2019, dar mă jenez.

Pășteam niște gâște

Învățasem să le răspund prompt babelor care-mi ieșeau în cale, cerându-mi abrupt să-mi declin identitatea. A cui ești, maică? întrebau. A lu’ Ileana, spuneam. E a Ilenii, fa! spuneau. E marea iubire a Ilenii. E de la București. Și unde-i mai frumos? La oraș, sau la țară? Câteodată aveam chef de scandal și atunci le spuneam. Cu Sfânta Vineri nu mă întâlneam, dar de țărani libidinoși dădeam la tot pasul. Mi-era frică să nu mă ciupească. Citisem zeci de cărți pentru copii despre ciupitul la bătrânii libidinoși și dezbăteam în fiecare seară problema împreună cu marea iubire de la deal, marea iubire de la vale și marea iubire de la drum. Ziua pășteam niște gâște de prin vecini, ca să dăm impresia că nu ne lipsesc gâștele. Le pășteam intenționat în pantă, grăbindu-le cu nuiaua la coborâre ca să vedem cum zboară. Pentru câteva secunde deveneau superbe. Secundele alea în care zborul seamănă atât de bine cu înotul, când lași în urmă ultimul vârf de nisip de sub tălpi și te întinzi pe valuri. Când mă-ntorceam la București, găseam copiii jucând badminton de plictiseală. Stați liniștiți, le spuneam, victimele noastre n-au evoluat odată cu noi, tot cu marea iubire operează. Purtam niște jambiere în culorile Sportului Studențesc pentru că antrenoarea de aerobic de pe bulgari purta jambiere în dungi iar televizorul era alb-negru. Îmi făceau glezna groasă. La nevoie, o gleznă groasă se poate traduce prin pulpă fină. Odată am întrebat-o pe bunică-mea cine-i Ion și ea mi-a făcut cu ochiul, zicând că e soțul Zoiței, o altă babă. Cum să aibă Zoița soț? De când? În plus Ion era tânăr, urcat pe acoperiș, mai punea un etaj peste casă, arăta ca un actor american, cânta și din fluier, avea și tractor, puțin lipsise să n-aibă și moară, se spunea și că violase o fată, iar acum mânca din tigaie cu Zoița și dormea cu Zoița-n pat, de parcă Zoița ar fi fost o tânără și-o frumoasă. Când terminau partida de badminton, se aruncau de pe bloc.

 

Citește printre dinți

Citește printre dinți. Citește limba. Citește lemnul. Citește printre cozi. Cineva îmi șoptise: citește printre furculițele lăsate la scurs! Am citit câteva secunde printre dinții furculițelor în general, apoi am dat fuga la furculițe în particular. În picurătorul de vase erau două furculițe mici, de desert, pe coada fiecăreia era ștanțat simbolul unei zodii. Citește printre berbec și rac. Citește taur și gemeni. Citește aur și geme. Când am terminat, am coborât în foaier, unde tocmai se încheiase o gală. Câțiva furau, cum se obișnuiește, fursecuri, alții se aliniau pentru poze de grup. Încă eram pe scara în evantai, când Gabriela Firea strigă la mine, să vin repede, să pozez lângă ceilalți, rude de-ale ei, nepoți, nași, fini, vreo patruzeci de mafioți. Eu zic nuu, nuu, n-am ce să caut în poza cu familia, vă rog, dar ea insistă și pare ciudat să fac prea mult circ, mă duc. În primul rând, stând pe vine ca să nu obtureze mutrele celorlalți, sunt numai spălători de bani trăznind a Persil. Mă înghesui pe vine într-un spălător ca să încap în poză, blestemând poziția dracului, care-mi rupe articulațiile-n paișpe, și îmi dau seama că am pe mine vesta anti-păr, o vestă umflată, din fâș negru, foarte folositoare la plimbat Kitsunele-n brațe. Gabriela Firea stă în picioare în fața noastră, pregătită să ne fotografieze. Ce naiba nu-și dă și-asta seama că sunt cu vesta pe mine, nu vede că îi stric poza? mă întreb. Și de ce ne pozează ea? Nu pe ea ar trebui s-o pozeze lumea? Gabriela Firea îmi zâmbește ca și când mi-ar fi citit gândurile și îmi spune – să nu uităm că eu sunt în primul rând jurnalist! Treaba ta, îi zic și eu într-o doară, încercând să îmi imaginez cum mă mai ridic eu din poziția aia, că de lăsat pe vine mai e cum mai e, dar genunchii așa s-au blocat, gata, adio verticalitate. După ce mă ridic numai eu știu cum, ne mutăm în Salonul de Inventică. Ne plimbăm printre grozăvii de exponate apoi suntem așezați ca elevii în bănci și ni se trasează tema concursului, e un concurs pentru inventivii secolului, trebuie să inventăm. Tema ni se comunică în engleză dar nu rețin forma ei foarte clară și sintetică, ceva de genul provocator de îmbrățișări. Trebuie să inventăm un lucru care să declanșeze nevoia de a îmbrățișa, în om trebuie să se manifeste prin irepresibil iar în obiect prin inescapabil. Ah! Ce nasol! mă gândesc. O spinare de pisic, o burtă de pisic, ce dracu vor ăștia! Până la urmă mă pun serios pe treabă și câștig concursul, toată lumea e extaziată, sunt ovaționată, toți par fericiți: am inventat o pânză umflată de vânt.

Medicația

Ajunsesem întâmplător la Poarta Raiului. Un arc de triumf în mijlocul unei întinderi de noroaie. Era păzită de sfinți, aliniați la juma de metru unul de celălalt. Aveau ceva din calendarele cu stripperi pompieri. Mușchi dezveliți, în mare parte. Fiecare purta la brâu o borsetă pe care era brodat numele și în care trebuia să strecori banii de trecere. Mă oprisem – ca mulți gură-cască – în dreptul sfinților, încercând să văd printre ei ce se întâmplă dincolo de Poartă. Nu era unul din obiectivele turistice care mă interesa. Nu se vedea nimic deosebit dincolo, în schimb mi-au atras atenția borsetele. Numele erau brodate fie cu roșu, fie cu alb, mă gândeam că are legătură cu importanța prăznuirii. Apoi mi-am dat seama că nu erau nume de sfinți foarte populari în România. Pe unul îl chema David, pe altul Martin. Îmi pare rău că nu am reținut mai mulți.

Inventasem două pânzeturi. O pânză unicat, alta pentru producție de serie. Toată lumea se extazia la prima și o declara operă de artă, deși mie nu-mi plăcea deloc, voisem doar să văd dacă se poate, dacă se pot întrețese anumite fibre străine unele de altele. La aia pentru producție pe scară largă nu se uita nici dracu, deși era infinit mai fină și mai versatilă. Îmi cădeau foarte greu elogiile îndreptate spre prima.  You are just a crowd of short-term thinkers! am exclamat indignată.

Eram în Matrix, Morpheus îmi întindea două opțiuni și mă întreba ce alegi – meditația sau levitația. Mă pufnea râsul când îl vedeam așa serios. Spuneam că aleg medicația. Apoi Morpheus continua cu rime similare, să îmi arate că lucrurile se pot complica și mai mult și că n-am făcut mare brânză cu alegerea mea. Mai avea puțin și cânta ca Vali Sterian – democrație, frecție. Am rămas la prima variantă, medicația! Morpheus mi-a întins o pastilă albă și iar m-a pufnit râsul. Era de fapt o bulină de hârtie ieșită dintr-un perforator. Am luat cu un deget bulina și am ascultat murind de râs instructajul despre cum trebuie să am grijă de ea și cum îmi va salva la un moment dat viața, dacă nu cumva va salva toată omenirea. După ce-am plecat de-acolo, am început să mă joc cu bulina de hârtie, lipind-o pe diverse suprafețe. Am observat cu surprindere că pastila aia infimă blura felii mari de realitate. Le ascundea, și pentru mine și pentru alții, le făcea să dispară, și chiar dacă o mutam din loc, efectul era, dacă nu definitiv, cel puțin de durată. Asta da! îmi spuneam, n-a fost chiar o prostie să aleg medicația! Totuși nu îmi venea în minte nicio situație în care să-mi fie de folos. Daaa, valoroasă ea așa, dar nu-mi dădea prin cap la ce-ar fi trebuit să o folosesc.

Era zăpadă

Prânz, seară sau dimineață. Lumina aceea care nu te lasă să discerni între cele trei. Era Crăciunul. Mă plimbam prin cartier. Era zăpadă și pustietate. Din zăpadă ieșeau din când în când niște crengi arse. Îmi ascultam pașii scârțâind, încercam să mă obișnuiesc cu aerul saturat de singurătate. Încercam să îl traduc pentru a-l face respirabil: așaaa, deci e cea mai frumoasă sărbătoare, oamenii sunt toți în caseee… și se bucură împreunăăă, la căldurăăă, și în casele lor sunt brazi cu globuri și beteală și luminițe colorateee, și au și cozonaci, fripturi, sarmaaale, și își fac surprize plăcute și daaruuuri, și eu sunt afaarăăă și mă pliiiimb și e și friiiig. Și e și sărăăăcieee. Da, părea să fie anul de grație 1991, era o sărăcie străpunsă pe ici pe colo de ambalaje colorate aruncate-n stradă. Sărăcie de-aia că nu era nevoie nici de coșuri de gunoi. Și plimbându-mă printre barăci și tonete ninse, ajung în dreptul unei tarabe pe care se află un mic castel de zăpadă, trei găletușe din zăpadă una lângă alta așezate cu gura în jos. Aaaa, îmi zic, astea tre’ să fie paharele de alba-neagra! Și le-au lăsat aici! Oau! Și fără să stau prea mult pe gânduri, încep să învârt iute pe tarabă cele trei pahare de zăpadă, incantând: Asta n-are, asta n-are, asta e câștigătoare, ia, zi care! Apoi după un minut de încordare am zis și care și apoi am întors paharele și oaaa, câștigasem! Nu îmi venea să cred. Miracol! Eram în extaz. Practic, Universul, Moș Crăciun și Iisus Hristos conspiraseră să mă declare norocoasă! Fantastic! Exultam de bucurie. Și oamenii ăia care sărbătoreau la căldură cu bunătățile sub nas n-aveau nici cea mai mică bănuială!

Miopie transcendentală

Eram într-un autocar, mă așezasem pe rândul din stânga, la fereastră. Așteptam să se umple. Și urcau și urcau tot felul de oameni, din felul în care erau echipați nu înțelegeam nimic, nu înțelegeam unde mergem, la munte, la mare, la o conferință la nivel înalt, la spitalul de nebuni, părea că fiecare are un rol complet independent de al celorlalți, nu găseai doi oameni să aparțină aceluiași decor. Eram melancolică. Mi se părea că toți sunt peste puterea mea de înțelegere de frumoși, pe jumătate pierduți. Și iată după o vreme intră Avocatul Apărării și se așază pe rândul din dreapta la două scaune în spatele meu, și iată că după nici două minute intră Cavalerul Negru și se așază pe primul scaun al rândului din dreapta. What were the odds! Amândoi sunt tineri și pregnanți cum probabil n-au fost niciodată, de o naturalețe și-o prospețime care te face să-ți plângi de milă, mă șochează lipsa gesturilor studiate, a mimicii exersate, amândoi par de neidentificat printr-un zâmbet sau o grimasă anume, printr-o reacție tipică sau printr-o emblemă comportamentală oarecare. Nu găsesc îmbinările dintre elementele componente, lipsește colajul, nimic împrumutat sau însușit, nimic corupt în interior, niciun rodaj, nicio urmă de adaptare dată de evoluție sau de pragmatism. Îmi dau seama cât de zdrențuită, cârpită și recârpită e lumea din care fac parte, în comparație cu acești călători. Îi văd și pe ei în lumea asta zdrențuită și cârpită, așa cum sunt în ea, în ea și ei sunt praf. Unul dintre ei îmi face greață. Celălalt nu. Celălalt mă bucură chiar și în cele mai deteriorate contexte, chiar și tardiv, chiar și redus la caricatură. Nu o bucurie plenară, evident, una plină de sancțiuni și taxe. Celui care îmi face greață i-aș borî în față, voma fiind calea cea mai scurtă și mai sinceră de a mă exprima. Pe celălalt l-aș lăsa să vorbească, l-aș lăsa să vorbească ca într-o cameră anecoică. Și astea vor ceva! Camerele astea anecoice. Probabil că își obțin satisfacția prin cât de mult și-n van se urlă-n ele. Dar în autocar, aceiași doi cunoscuți erau entități neîntinate; aveam cât de cât o preferință, erau foarte diferiți între ei, dar mă uimea că, știindu-i și din lumea mea de găuri, cioburi și deșeuri, unde discrepanța dintre ei era uriașă, nu reușeam să îi așez în ranguri diferite, încărcătura mai ales morală de dincolo nu se replica deloc în autocar. Important era și că ei nu mă vedeau, deși așteptam, nu-mi trăsesem pălăria pe față, nu mă culcasem cu capul pe genunchi, eu așteptam ca privirile să ni se întâlnească. Nu s-a întâmplat! În schimb, deodată cineva a început să îmi vorbească. O prietenă veche și complet uzată, de multă vreme așezată în dreapta mea. Și-mi vorbea mâțâit ca unui copil oligofren, cu țumpilici și pusipusi și mițimițișor, și-mi descria tot ca unui tâmpit ce urma să facem – si-apoi merziem în țentru si luăm masinuțele si mai merziem pusin si aziunziem acăsică si fațem țeva bunbun de păpică. Și eu eram îngrozită și mă holbam la ea, sigur, era prietena mea veche și uzată, avea voie să se prostească, dar nu era asta… constatam că vorbea singură, că eu chiar nu existam pe scaunul din stânga ei, că ea vorbea cu o păpușă de cârpe așezată la fereastră, și nu, nu eram nici măcar păpușa, deși ea așa părea să creadă, menționa în monologul ăla mâțâit lucruri care aveau legătură cu mine, dar eu eram încă în altă parte, într-un loc de unde o priveam pe ea spunând secrete păpușii ăleia. Ce căcat! Băi, rău e să fii invizibil, îmi spuneam. Nu poți să participi la lucrurile frumoase, nu poți să oprești lucrurile urâte. Exact ca-n filmele-alea cu fatalități. Și totuși concluzia nu era asta.

Less is more

Eram de multă vreme într-o cafenea, ceainărie, cofetărie, cam așa ceva. Alimentam niște fete cu fursecuri dar și cu idei, cu optimism, cu energie. Mă asiguram să fie cât mai libere. Nu era un curs, cum se poartă, ci o demodată sesiune de scriere creativă. Adunarea avea ceva puternic feminist, eram poate un grup de sufragete, pionieram ceva, dar mai ales știam că trebuie să demonstrăm. În proiecțelul acela urma să fie demonstrația. Nu eram teribil de încântate de ce ieșea, dar aveam un fel de speranțe că trecem pragul. Nu se poate să nu fie alții mai proști decât noi! Cam asta ne gândeam. La un moment dat, m-am ridicat de la masă și m-am dus la bar, pentru a nu știu câta oară, să mai cer ceva. Barman era Daniel César Martin González Brühl Domingo. (WTF!) Purta un tricou negru cu înscrisuri albe, ceva trupă heavy-metal, și era mâhnit. Mă privea gâtuit de mâhnire, parcă voia să arate și că mă dezaprobă, și că îi pare sincer rău pentru mine, dar și că îmi întinde totuși o mână de ajutor. Și, mut și negru de supărare cum era, ia o bucată de cretă și începe să scrie pe tabla rezervată meniului zilei sau ofertelor speciale: începând cu această oră, apa de la robinet e gratis. Apoi privindu-mă grav, cu reproș, aproape în lacrimi, subliniază gratis de câteva ori, făcând creta să scârțâie. Am rămas umpic pe gânduri, în primul rând îmi era clar că pentru mine făcuse apa gratis, în al doilea rând voia să mă atenționeze, să nu mai cheltui pe fursecuri. Mi s-a făcut rușine, chiar că mă pierdusem în frivolități. Și fetele-alea… se complăceau așa în producții mediocre. Cineva ne spunea că suntem în deșert.

Copacul

Locuiam în blocul părinților, care nu e blocul copilăriei, dar a fost și blocul bunicilor. Scoteam veselă capul pe fereastră ca și când aș fi vrut să chem copiii la masă, dar în fața ferestrei mă izbea imaginea unui copac mare, un copac care-n realitate nu crește în acel loc. Am crezut că e copacul meu, cel pe care îl am cu adevărat în dreptul ferestrei, dar nu, acela era încă și mai mare, cu coroana și mai bogată, cu trunchiul mult mai gros. În copac erau doi spânzurați. De-o creangă mai îndepărtată era spânzurat un băiat de 14 ani, de-o creangă mai apropiată, spânzura colega de la Legi, singura colegă cu ochii verzi. El era îmbrăcat în niște haine cenușii și tăvălite, ea era îmbrăcată cochet, mă tulburau pantofiorii cu toc, pentru ce să porți tocuri când atârni moartă într-un copac. Prin gâtul lui treceau niște sârme agățate într-un cârlig imens, de utilaj industrial. Ea spânzura de o eșarfă răsucită. Părea că el fusese spânzurat, iar ea se spânzurase singură. Deci scoți vesel capul pe fereastră, e o zi cu soare, te pregătești să strigi ceva la niște copii și vezi copacul ăsta care nu are niciun zbucium, pare doar decorat într-un fel anume.

Apoi mă strigă cineva, hai că n-avem timp de pierdut, trebuie să acoperim și ce au lăsat descoperit ăștia doi, o femeiușcă operativă îmi dă tot felul de indicații care se fac talmeș-balmeș în capul meu, e vorba de cai și de infecții și de sirieni, îmi dictează un denumire de departament în engleză, ceva cu Technological Certification Medical Devices Human Resources Veterinary Safety Commission, mă înroșesc toată, îi spun stați să notez că nu țin minte, nu reușesc nici să notez, arunc agenda și o întreb, țipând: care comisie, a Medicamentului sau a Animalelor? Și nu știe să îmi răspundă, face valuri în continuare, dictează altora diverse, eu stau și mă uit ca proasta, rupând pe rând petale dintr-o margaretă: mă depășește, nu mă depășește, mă depășește, nu mă depășește. Într-un final mă lămuresc că femeia se ocupă de premieră, e regizor, muncește la o piesă de teatru.

În bucătăria părinților, intră copilul orfan tanti Galea. Tanti Galea a rămas orfană în timpul războiului și apoi a fost adoptată de străbunica. Tanti Galea a murit anul trecut. Străbunica a murit în ’89. Intră tanti Galea în bucătărie și pune o rețetă de sărățele pe masă, zicând spre mama – uite, să faci din astea! Vine și tata, mama îi spune să păstreze distanța că tanti Galea e persoana vulnerabilă. Tata se enervează și pleacă. Nici mama nu e prea bucuroasă că i s-a pus în față rețeta. De unde până unde!

Era noapte

Era noapte, suna un telefon de ebonită, probabil că așteptam apelul, nu dormeam, eram la etajul unu al unui mic palat de parveniți, cu candelabre orbitoare, balustrade aurite și pereți acoperiți de tablouri mari, înfățișând întemeietorii. Fereastra dădea spre o stradă îngustă. Am ridicat telefonul și o voce de femeie, senzual răgușită, mi-a livrat mesajul: there are only two types of horses – yellow and silver. Choose wisely! Pentru o clipă camera s-a învăluit în mister și câteva secunde am computat asimetria cromatică din mesaj. Apoi cu receptorul încă în mână, mi-am exprimat dezvrăjirea cu glas tare: Ete-o și pe proasta asta!

În același decor, un bărbat îmbrăcat în frac venea să ne colecteze sângele. Întindea o spadă, îi sprijinea vârful în gâtul nostru și apăsa până începea să curgă. Latul spadei era străbătut de un șanț prin care sângele curgea dirijat. Bărbatul colecta sângele în teacă. Eu am fost prima și nu știu dacă au mai urmat și alții, deși în cameră era multă lume adunată pentru foxtrot. Aveam eu însămi întrebări legate de siguranța/sterilitatea acelei spade, dar îmi regăseam liniștea repetându-mi, tot mai mulțumită, o frază: oricum sunt singura care mănâncă de pe jos.