Iar nu puteam să vorbesc

Starea de urgență se prelungea, era vară, oamenii umblau în mânecă scurtă, măsurile de distanțare socială rămăseseră aceleași, coronavirusul rezista, numai comportamentul infectaților se schimbase. Apăruse o facțiune a auto-declaraților. Bolnavii ieșeau în stradă, se opreau într-un loc din care puteau fi văzuți de cât mai multe persoane, își duceau antebrațul drept la gură și mușcau, smulgând o bucată zdravănă de carne. Din brațul sfâșiat se ridica un val, ca un val de mare, roz și înspumat, care în două secunde se solidifica, transformându-se într-un val de cuarț. Nu se știa prea bine ce-i cu oamenii aceștia, comportamentul lor era un simptom viral, dar nu toți bolnavii îl dezvoltau. Părea că aceștia erau actorii supărați. Îmi aminteau de plecăciunile actorilor de la Bulandra. Te duceai la spectacol, mureai de râs o oră, iar când veneau la aplauze ținându-se de mână, îți aruncau în față mâhnirea lor, dezamăgirea și dezgustul. Prima oară, nu înțelesesem ce se întâmplă, în timp ce aplaudam în picioare, mă uitam înspre mama, să văd ce mi-a scăpat, că doar a fost comedie și am râs pe săturate. Și nici mama nu spunea decât – sunt și ei supărați. Așa părea și facțiunea asta de bolnavi, voia să își arate supărarea, asta era important. Între timp, fără să fiu bolnavă, aveam și eu supărarea mea. Stăteam cu orele în bucătărie, spălând aceeași cană. Mă dureau ochii și fruntea de supărare, mă simțeam foarte nedreptățită și complet neînțeleasă, nu puteam să vorbesc, sufeream ca un câine aruncat într-o groapă. Iar supărarea mea avea o cauză exactă: eram singura care rămăsese în urmă, nu făcusem saltul și nu îmi doream să-l fac, toată lumea făcea cercetări privind vaccinul, era o competiție acerbă și abordări tot mai surprinzătoare, eu mă chinuiam în continuare cu medicamentul. Făceam medicamentul, îmbunătățeam și înmulțeam medicamentul, iar munca asta nu mai atrăgea decât disprețul, aoleu, iar începe asta cu medicamentul, iar ne bagă Florin Piersic și Gigă Petrescu în programul de revelion.

Triaj

Marea era plină de meduze. Când apar meduzele? mă întrebam. Apoi pe măsură ce apa îmi trecea de șolduri, îmi dădeam seama că nu sunt meduze, ci chipuri de oameni, albe, conservate artificial, nefiresc relaxate, cu vagi urme de superioritate. Îmi dădeam seama că mă aflu în mijlocul băncii de chipuri și că toate depozitele astea vor fi folosite împotriva lumii noastre, dar în loc să le apuc bucată cu bucată și să le azvârl în nisip, mă perindam printre ele, încercând să reperez cât mai mulți cunoscuți și de fiecare dată când întâlneam câte un prieten care își vânduse chipul, simțeam cum mi se întoarce stomacul pe dos. Tristețe și violentă repulsie. Câteva clipe am crezut că simt milă, apoi mi-am revenit – dacă vreunul din cei ale căror chipuri pluteau pe valurile mării s-ar fi răscumpărat de la bancă și mi-ar fi venit în întâmpinare, n-aș fi avut nicio ezitare, l-aș fi omorât cu ușurința cu care rupi o frunză. Țineam în mână o spadă. Triajul meu nu fusese corect. Ca să fiu sinceră, triajul meu fusese aleator în proporție de 75%. Frank Herbert și Karl Popper scriau împreună romanul Factorul Randomizare. Triam neselectiv și nimic nu era loterie.

Urmăream pe zoom două ferestre, în stânga Răscoala de la 1907, în dreapta The Aftermath: Creation of the Siguranța. Țineam cu una din echipe. Ca o expresie a dezamăgirii, vorbeam neobișnuit de mult în engleză. Vorbeam în limba la care nu ajunsese nimeni. Cele două echipe în ecran, eu și cu limba engleză în fața ecranului.

Lumea a evoluat

Oamenii se plimbă pe stradă însoțiți de picăturile lor. Oamenii care au doar câte o picătură par cei mai fericiți. Pentru ei picătura e începutul unei povești frumoase. Alții au câte două, trei, patru sau cinci picături, sau seturi întregi de picături. În funcție de încărcătură, picăturile sunt galbene, roșii, verzi sau albastre. Lumea a evoluat foarte mult de când aveam doar picături incolore, îi spun, dar încă nu e suficient. Pe unii nu îi apără culorile, ar fi nevoie de mirosuri artificiale, ca cel adăugat în gazul metan. Se sperie când aude ce zic, spune – sper să nu se ajungă niciodată la asta, pentru mine n-ar fi un lucru bun. Oamenii se plimbă pe stradă însoțiți de picăturile lor. Unii umblă cu ele deasupra capului, alții le țin în piept ca pe decorații. Unele picături merg în urma oamenilor. Când ajung acasă oamenii își scot picăturile și le lasă în bolul de lângă cuier. Nici usturoi n-ai mâncat, îi spun când îl văd fără mască. Uneori mă întreb dacă cei care au picături galbene și-ar dori să aibă picături roșii, sau dacă cei care au mai multe seturi de aceeași culoare și-ar dori să facă schimb.

Pentru de dimineață

Camera

Poți să încui camera, dacă nu vrei să primești pe nimeni în camera ta, îmi spunea, iar eu mă agitam încurcată, nervoasă, păi asta e, că nu am cheie la cameră și abia mult mai târziu, după, mi-am dat seama că aveam totuși cheie la casă și că ar fi fost tot aia. Mă miram că nu mi-a dat prin minte să folosesc cheia de la intrare și că mă poticnisem așa în rolul obiectelor, păream omul care moare de sete cu sticla în mână din cauză că nu are desfăcător, deși are zeci de truse de scule. Mă pregăteam s-o primesc în camera mea pe Tăietoarea de Vene, deși nu îmi făcea plăcere vizita ei, când mi-am dat seama că trebuia să modific camera, să o reconstruiesc, să o remobilez. Era camera mea, dar nu înțelegeam de ce un perete e îmbrăcat în faianță de sus până jos. Și-apoi nu înțelegeam cum a dispărut o placă cu tot cu bucata de zid. În peretele acela faianțat apărea o gaură, prin dreptul ei trecea o conductă cotită, mare și albă, ceva mai mult industrial, decât domestic, iar dincolo de conductă, întuneric și gol, un spațiu negru și rece ca ieșirea din sistemul solar. Eram înfricoșată de golul acela de dincolo de spărtură dar îmi spuneam că mobilarea și decorul interior rezolvă, capitonezi toată camera cu chestii aducătoare de confort și nu te mai interesează. Și cu toate că gândeam așa, nu m-am apucat să repar, am acoperit spărtura cu un mare șervețel, apoi în dreptul ei am tras un dulap ușor, care nu se lipea de perete din cauza plintei, care nu etanșeiza, doar masca, atât cât să nu îmi aducă și alții aminte de gaura pe care eu oricum mi-o aminteam. Iar apoi a trebuit să pun ceva în locul dulapului care eliberase o nișă și am tras în ea niște rafturi pe care acum mă gândeam cu ce să le umplu. Era ca-n parabola aia fengshuistă cu obiectul primit în dar care te obligă să modifici toată planeta în funcție de el. Doar că acum plusul părea să fie un minus. Am aranjat de mântuială, părea că nu făcusem decât să ascund repede mizeria sub preș, înainte ca musafirii să intre. Tăietoarea de Vene a intrat și a început să se învârtă prin cameră, examinând obiecte, postere, sticle de parfum, haine. Mă cântărea în funcție de ele – aha, asta, nu mă așteptam să găsesc asta la tine, aha, îți place cealaltă, interesant – în principiu își exprima încântarea față de mine, legându-se de niște chestii cu care n-aveam nimic în comun, iar eu observam că-și exprima încântarea, sau că declara o încântare, dar mi-era silă și făceam eforturi să îmi ascund lingura de amărală care îmi venise în gură și pe care nici n-o scuipam, nici n-o înghițeam, încercând să fiu atâta de discretă. Nu mă așezam și n-o invitam să se așeze, voiam să își termine inspecția și să plece, avea ceva de fost iubit care vrea să reînnoade o relație, iar eu așteptam stânjenită să constate singură că nu e cazul, hai la revedere, poza ta nu e pe niciun raft! Într-un sfârșit a zis că-i pare bine să vadă cum m-am instalat și a ridicat de pe un scaun un șal ca și când ar fi venit cu el, s-a înfășurat și și-a anunțat plecarea, dar eu eram enervată, știam sigur că nu e șalul ei, era un șal verde brumat, având un imprimeu cu japoneză în kimono, turnând ceai, nu te supăra dar nu e al tău, voiam să urlu, dar nu ziceam nimic, îmi doream prea tare să se care odată, și îmi părea foarte rău după acel obiect, care nici al meu nu era. Am condus-o spre ieșire și am închis ușa în urma ei și, închizând-o, am constatat că dădea spre un culoar ca de hotel, cu multe-multe alte uși de-o parte și de alta, închizând-o, am observat că era o ușă grea și elegantă, din lemn masiv, pe care, în loc de număr, scria cu litere aurii John Lennon.

Level unlocked

Măcar grisine!

Cu toate armele!

Ajung ultima, în jurul mesei sunt deja mai multe persoane, pe masă sunt deja desfăcute mai multe ciocolate. Oamenii arată de parcă tocmai ar fi ieșit din dormitoare și ar fi dat nas în nas în bucătărie, în pijamale, rupți de somn. E și fata care râde în lipsă de altceva. Fata asta râde în chițăieli ca răspuns la orice, la orice vorbă, la orice gând, la orice mișcare. Câteodată își cere scuze, că e o manifestare a timidității, e prima oară când fac legătura între ea și Joker. Chițăitul ăsta compulsiv e pentru toți foarte enervant. De când cu grupul pe whatsapp, îi văd și emoticoanele predilecte, și astea au ceva sărit de pe fix. Altfel e tot mai albă și mai slabă și are cearcănele tot mai negre. Dar chițăie în continuare. Toată lumea cască fără jenă – îîîîîîăăăaaaaaa. Sunt puțin nedumerită, unde e imaginea lor de oameni energici, tonici, dinamici, focusați? Cine-a mai văzut așa ceva la masa rotundă? Bărbații par brusc și mai bătrâni. Acum că le-a crescut părul se vede mai bine cât sunt de cărunți. Femeile și ele sunt mai cărunte. Una îi spune celeilalte: da’ dă-ți, naibii, tocurile alea jos și mergi desculță, că mă dor pe mine picioarele când te văd. Femeia pe tocuri zâmbește jenată, a fost prinsă pe tocuri, n-a uitat de tocuri, încă mai are speranțe. Apoi din spatele unui maldăr de hârtii, Blonda Supremă mă întreabă dacă pot să ordonez niște coloane. Abia acum înțeleg că se luptă cu toate armele! Acum, când văd că sub bretonul răsucit are un mare bigudiu roz. Bigudiul cu care probabil doarme în fiecare noapte.

Perna lui Mahomed

Când văd scene în care cineva țipă după un creion sau după o gumă de șters din celălalt colț al careului, intru sub birou. Nu am deloc reflexul de a prinde obiecte din zbor și, mai mult, percep orice obiect zburător drept o agresiune. Dacă nu am cum să mă feresc, mă pregătesc pur și simplu pentru impact închizând ochii. Când cer un creion sau o gumă am grijă să mă mișc din celălalt colț al careului, până nu-i vine cuiva vreo idee să mă scutească de mișcări. M-am dus la poștă pentru că primisem o citație, mă așteptam să fie ceva nasol, eram chiar pregătită să mă rețină acolo. Dar după ce i-am întins cartea de identitate și după ce a cotrobăit prin fundul unor saci din fundul unei camere, funcționara m-a anunțat că a găsit coletul și mi l-a aruncat cu toată puterea peste ochi. Nu fusesem pregătită pentru așa ceva, izbitura m-a amețit, pielea m-a usturat. Am ridicat de pe jos pachetul care-mi ricoșase în figură și mi-am dat seama că e o pernă învelită în celofan. O pernă neagră, rotundă, cu broderie aurie în mijloc. Pe eticheta care se străvedea prin celofan scria Perna lui Mahomed. Acum, că nu mi se aducea nicio acuzație, mi se făcuse umpică poftă de scandal, drept care am întrebat-o pe femeia care mă deservise – așa procedați acum? așa interpretați dumneavoastră sufocatul cu perna? Angajata poștei n-a avut nicio problemă să răspundă indignării mele: haideți că mai stă și altă lume la coadă, nu suntem aici să vă facem toate mofturile, cine se mai bagă în ziua de azi altfel decât de la distanță, și taca-taca, taca-taca. Am plecat totuși foarte bine dispusă de-acolo, datorită coletului, căruia nu îi înțelegeam prea bine sensul. Trăiam aceeași bucurie ca la prima mea tombolă.