Suferința lui Kitsune

După patru ani de remarcabilă neputință mintală, am înțeles, în sfârșit, de ce Kitsune scâncește când șterg praful și de ce mă privește cu ochii lui cei mai rotunzi și mai descumpăniți. Mângâi mobila! Și poate faptul că o mângâi nici nu îl rănește atât de profund ca răutatea perversă de a o face în fața lui, înadins, să simtă trădarea și umilința.

Trandafiri albaștri

Trebuia să ajut la o conferință, să stau la laptop și să sincronizez slide-urile cu vocea prezentatorului. Tocmai încercam să parcurg materialul de pe stick când a venit virusul. Ecranul mi s-a umplut de ferestre încălecate, care se tot multiplicau la fiecare click. I-am făcut semn colegului de la IT, hai că a venit virusul! Colegul s-a apropiat și a început să lupte cu dușmanul. Stai, îmi venea să-i spun, mai încet, să văd și eu ce scrie întâi! În ferestrele care se suprapuneau pe ecran erau tot felul de texte și mă prinsesem umpic cam greu că unul venea în continuarea celuilalt, însă deja eram într-un moment în care povestea devenise palpitantă și nu voiam să moară virusul înainte de a ști mai multe despre el. Colegul îmi zâmbea mulțumit de progrese: e un virus de la Grupul de Dialog Social, îmi spunea. Eu mă uitam cu tot mai multă încordare, să văd unde scrie cine l-a făcut, ajunsesem cu nasul aproape lipit de monitor, căutând să descifrez cele mai mici caractere. M-am dat apoi în spate și am exclamat – nu-i adevărat! Nu e de la GDS e de la GLS! Ascultă-mă pe mine, îmi spunea colegul, arătându-se amuzat de naivitatea mea. Categoric, nu mă pricepeam mai bine. Dar totuși era de la GLS… .S-a umplut sala, trebuia să începem conferința și colegul de la IT tot nu terminase devirusarea. Mi-a zis – din păcate trebuie să ne oprim aici și o să rezolv problema când o să am o zi liberă. La naiba! Apoi m-am întors spre el și i-am explicat că nu putem să-i lăsăm pe toți să vadă că suntem victimele unui atac cibernetic, ce credibilitate să mai avem! Și colegul a început să clickăie și să selecteze nu știu ce porțiuni de ecran și ce a reușit să facă a fost acoperirea fiecărei ferestre de text cu câte un trandafir albastru. M-am supărat foarte tare, măcar putea să mă anunțe ce avea de gând. Nu poți să pui altceva în locul trandafirilor albaștri? m-am rugat de el. Nu suport trandafirii albaștri, poate să fie orice altceva. Nu, din păcate. Și a plecat. Mai erau doar câteva ferestre neacoperite și încă mă chinuiam să mai prind câte o bucățică din textul trimis prin virus. Sufeream foarte tare că trebuia să dau cu trandafiri albaștri peste tot.

De trecut, trece, nu e o problemă

M-am născut primăvara pe-ntuneric. Am fost crescută de mai mulți bătrâni din Ruense Ambruense. Mi-am dorit dintotdeauna să am un pistol greu și rece. Nu am avut niciun model în viață. Am fost dintotdeauna dezamăgită. Cuburile m-au alienat. Am descoperit foarte devreme iluziile optice. La vârsta de 2 ani deja știam cum trebuie să privesc prin plasele de țânțari. La 5 ani deja puneam apașii în aceeași categorie cu curcanii și cu abatoarele. La 8 ani, ora zece seara, sunam la ușa unui apartament în care locuia o colegă de clasă, pentru a cere un caiet. Dacă aveți cumva un caiet în plus. De atunci mă întreb încontinuu dacă eu le-aș fi dat acel caiet, în cazul în care lucrurile ar fi stat invers. Nu mă pot vedea în acea poziție. Mă văd spunând – zece seara e prea târziu. La 20 de ani primeam cafea gratis pentru a face act de prezență. Când am dispărut, nu mi s-a cerut cafeaua înapoi. Dar nici miza n-a crescut. La 23 de ani m-am trezit jucându-mă din nou cu cuburile. La 26 de ani, pentru că meritam mai mult, m-am dus în mall și mi-am cumpărat un săpun în formă de miel. Părea că totul se rezolvă. La 28 de ani lumea a început să își exprime părerile despre mine. Nu vedeam nicio legătură între mine și imaginea mea. La împlinirea vârstei de 40 de ani am primit un ridicol cadou făcut de mână. Mă întorcea în urmă cu câteva secole, drept să spun, forțat. La 41 de ani mă uitam la tavan cu disperare. Întotdeauna mi-am dorit să cadă. La 48 de ani îmi spuneam că n-ar mai face nicio diferență. La 50 de ani am avut un vis în care mă duceam în Ruense Ambruense cu un set de foarfeci albe și sunam la ușile oamenilor, care acum erau, evident, foarte bătrâni. Îi tundeam cu atenție și le spuneam încontinuu: capul înainte, capul înainte. La 53 de ani am început să fiu foarte preocupată de ciori și să-mi organizez lumea interioară în funcție de ele. Ciorile m-au depresurizat. Prezența lor a îndepărtat presiunea socială. Ciorile au adus infinitul în mintea mea axată pe tavan. La 60 de ani sosise momentul să mă las călcată în picioare. Lucrasem câțiva ani la proiectul ăsta, n-a fost foarte greu. Când ești dispus să renunți la argumentație, lucrurile se simplifică enorm, explozia unei vene este suficientă, e bine să aștepți momentul ăla, scopul scuză mijloacele. Nu după multă vreme, am și murit, uimită că totuși a durat mai mult decât preconizasem.

At the end of the day

At the end of the day, îmi spunea, all you get is the dirt between your cat’s paws.

În ziua aceea îmi veniseră mai multe idei. Puneam o oală mare pe aragaz și așteptam să dea în clocot. Calculasem că, spre deosebire de chestiile care scad la fiert, coronavirusul se umflă atât de tare încât devine vizibil cu ochiul liber. Cu o seară înainte citisem titlul unei știri: În următoarele două nopți vor putea fi observate mai multe stele căzătoare. Nu se preciza câte, n-aș fi stat să mă uit la cer dacă aș fi știut dinainte că mai multe înseamnă două-trei, n-am verificat dacă oferta a fost avantajoasă. Deja mâncasem destule bomboane.

Îmi spunea să-i fac o aplicație prin care să verifici dacă lumea e așa cum o știm. Dacă în intersecție s-au mai pus pavele, dacă ceasul din parc are două sau trei limbi, dacă polițiștii mănâncă gogoși, dacă nevastă-sa îl înșală cu același individ, dacă la Horezu se mai fac oale sub presiune. With all due respect, îi spuneam, you’re missing the target market.

 

În continuare

All birds are bastards! And all plants!

Episod creștin

Stăteam la marginea Sfântului Mormânt și îl așteptam pe Iisus să iasă. Sfântul Mormânt era un uriaș cilindru din piatră albă, cu baza cât o arenă de coridă, un fel de fântână săpată până pe lumea cealaltă. Nu avea nimeni nicio așteptare, respectam tradiția, mergeam la gura mormântului, vegheam umpic, nu se gândea nimeni că o să și apară de-acolo Iisus. Și nici n-a. În schimb un murmur a făcut ocolul ghizdului și apoi, recunoscându-l toți în același timp, am exclamat în cor: Leonardo da Vinci! Leonardo se hotărâse să învie din morți și acum se ridica spre noi lent. Cu excepția lui, toată lumea era bucuroasă. La un moment dat, lângă el, a apărut și Micuțul Iuda. Noi ne bucuram în continuare, bun și ăsta, bun orice mort. Micuțul Iuda îi explica lui Leonardo ce se întâmplă, întocmai ca un ghid turistic umpic cam prea familiar – bre, ai înviat, suntem în anul cutare, ăștia așteptau pe altcineva. Leonardo n-a mai așteptat detalii, din clipa în care a înțeles că chiar a înviat a început să se dea cu capul de ghinturile înfipte în piatră, încercând să-și facă creierii pilaf. Micuțul Iuda părea să se bucure inițial, culegea câte o fărâmă de craniu spart și o arunca, îi mai spunea câte-un – haide, bre, stai potolit că nu e chiar așa nasol! – mai desfăcea câte o bucată de craniu și o arunca pe fundul mormântului. Acum Leonardo da Vinci se înălța spre noi cu juma de creier la vedere, emisfera stângă, iar bucuria noastră începea să se stingă, lăsând locul îngrijorării. Micuțul Iuda s-a prins până la urmă că i-ar fi mai de folos să ajungă sus cu tot cu Leonardo și acum îi proteja creierul dezvelit cu mâinile, ca și cum ar fi apărat o flacără de lumânare. Da Vinci rămânea extrem de mâhnit și singurul motiv pentru care abandonase mișcările autodistructive, părea o promisiune a Micuțului Iuda, care se pare că știuse să îl prelucreze psihic. – Haide, bre, măcar să vezi ce linii de producție au ăștia, bazate pe invențiile matale. Auziserăm asta, ne dăduserăm seama cât cântăresc liniile alea de producție pentru Leonardo da Vinci, dar știam și că sunt oprite din cauza coronavirusului. Așa că toți ne apucaserăm să dăm telefoane, care la 112, care la guvern, care la poliție și armată, să le explicăm că e o situație de urgență pentru care liniile de producție trebuie neapărat puse în exploatare. La ieșirea din mormânt, echipele de specialiști i-au acordat lui da Vinci toate îngrijirile medicale, i-au acoperit și creierul dezvelit cu un castron din os sintetic și am început să îl plimbăm prin fabrici și uzine. Acum totul devenise penibil, o grămadă de lingăi îl înconjurau cu – poftiți, tovarășu’ inginer, cred că era și Jean Constantin printre ei. Micuțul Iuda nu intra cu delegația în intreprinderi, sprijinea poarta și fuma oarecum scârbit, așteptând să se termine circul și lucrătura emoțională pe care avusese proasta inspirație să le pună pe roate. Din când în când ieșeam și fumam și eu o țigară lângă el, făcându-i însă clar că dacă ne scârbesc pe amândoi mascaradele astea cu vizite în fabrici și uzine, nu înseamnă că avem ceva în comun. După o țigară care nu-mi priise, am urcat înapoi în fabrică să văd de ce dracu’ durează atâta vizita. Leonardo da Vinci părea mai degrabă nemulțumit de marile înfăptuiri, afișând o flegmă cum numai la politicieni se mai găsea. Delegația de specialiști și ofițeri sub acoperire îl înconjura permanent, nu reușeai să schimbi o vorbă cu el. Unul dintre ăștia încerca să mă dea mieros la o parte – vă mulțumim foarte mult, de aici preluăm noi, nu mai este nevoie, vă puteți retrage. Ce faacee? M-am enervat și l-am împins ușor, așa cum ai atinge o mimoză ca să vezi cum își strânge frunzele, și dus a fost. Apoi i-am mai atins la fel de ușor și pe alții. Toți au alunecat într-o linie de producție care întâmplător consta în niște șanțuri adânci de câțiva kilometri, străbătute de lame intersectate, proaspăt puse în funcțiune. Mi-a părut puțin rău, îmi căutam niște scuze, aici probabil că greșisem, dar nu mai rău decât ca atunci când a sunat administratora la ușă să-mi spună că e muzica prea tare, cam pe-acolo de rău.

Whip pans

🕦🕦

Trebuie să proiectăm o mașină mare, i-am zis, și am început să desenez încruntată străzile, așteptându-mă la ce era mai rău, scuzele – lăsați, nu e nevoie să mă duceți până la scară, e prea strâmt și aglomerat, mă descurc pe jos de-aici, nu sunt locuri de parcare, mai bine decât să pierdeți juma de oră așteptând să treacă toată coloana – și acuzele – opriți imediat aceste construcții ilegale care mușcă din stradă, intențiile cu anveloparea au fost bune dar bordurile au fost deplasate și nu mai poate nicio mașină să treacă, smurd, smurd, smurd, dacă e nevoie de pompieri sau salvare, nu e loc, opriți construirea, demolați, dărâmați gardul, scoateți bordurile. E nevoie să proiectăm o mașină de-asta, îi spuneam, care să nu aibă loc să treacă și care să se hârșâie de zidurile blocurilor aliniate de-o parte și de alta. You know what, mi-a zis, am o mașină din asta acasă, aș putea s-o aduc, și m-am bucurat atât de tare, a adus o mașină mare și urâtă, verde, ceva între Hummer și camion de salubrizare, perfectă pentru a nu avea loc. Am împins mașina pe străzile alea și am lăsat-o între două blocuri și ne-am oprit, ne-am uitat unul la altul – așa! acum ieșiți din ea dacă puteți! deschideți ușile! să vedem! Și era la fix, mașina se înțepenea perfect, eram atât de mulțumită că acceptase să se ducă pân-acasă și s-o aducă, fără să întrebe what’s the point, am început să plâng. Am putea băga ceva despre gunoaie verzi, a sugerat, iar mie mi s-a părut o idee foarte bună, nimeni nu se ocupă de gunoaiele verzi.

Championing

To say that our business is about selling children is an understatement. What we basically do is championing toddlers into the world’s largest companies. We acquire our toddlers at low prices, we enhance and customize them according to the client’s profile, adding value to the raw material, thus saving time and a lot of other resources for our customers. Prezentarea mi se părea interesantă. Eram bărbat, in his late 40s, făceam parte din juriu, din când în când îmi scoteam ochelarii cu lentile colorate și îi ștergeam tacticos cu pielea de căprioară, studiindu-mi propria operațiune ca și când ar fi fost mai importantă decât apocalipsa. Probabil că aveam probleme cu ritmul cardiac și încercam să îl reglez prin rotațiile egale cu care îmi ștergeam meticulos ochelarii. Când într-un final am ajuns la orgasm, mi-am pus ochelarii pe nas și le-am răspuns entuziaștilor plasatori: mulțumesc. Am lăsat să treacă zece secunde apoi le-am zâmbit.

Mă dezgustau obosiții din cealaltă gașcă, cu jocul lor all safe & by the rules. Am făcut un pas înainte și i-am prezentat juriului viziunea mea. We came up with an innovative placement strategy focused on throwing babies under buses. Campania de promovare va fi susținută de următorul clip publicitar: în spatele meu, pe ecran, o sală de bowling. Pe pista de bowling alergau mai multe bile, iar jucătorii, așezați de-o latură a pistei, trebuiau să arunce printre bile câte un popic, în așa fel încât să nu se creeze niciun blocaj. De partea cealaltă a pistei, așteptau clienții emoționați, izbucnind în chiote de bucurie când popicul ajungea la ei fără să se poticnească în drum. După ce mi-am încheiat précis-ul, m-am înclinat deferent în dreptul aplauzelor.