Motive

Rectorul Universității Paris 12 stătea în dreptul ferestrei, în biroul lui de la etajul patru, și vorbea cu mine la telefonul de ebonită de pe colțul imensului birou. Părea agitat, nu îi dădeam niște vești foarte bune, dar enervarea lui era mai degrabă empatică. Nu mai pot să stau aici, îi spuneam, lucrurile au luat o turnură îngrozitoare, totul se precipită, dacă nu plec acum, mai târziu n-o să mai pot scăpa. El se frământa să identifice contactele pe care urma să le mobilizeze ca să mă ajute. Îi spuneam că probabil va trebui să mă ajute și cu obținerea vizei, îi spuneam: gata, nu se mai poate așa, trebuie să vin să lucrez cu Marie d’Orléans. Înțeleg-înțeleg, îmi spunea, dar cu Marie d’Orléans s-ar putea să fie mai complicat, să văd pe cine găsesc, am niște cunoștințe în Cayenne, sigur cu Marie și nu cu La Pucelle? Sigur, îi spun, cu Marie. Apoi închid telefonul și mă gândesc adânc. Dacă voiam să zic cu Mairie de fapt! Am gândit ce-am gândit și apoi am hotărât, nu, cu Marie! Cu Marie am zis, cu Marie am vrut! Între timp mi se limpezea o altă situație. Era ciudat că l-am sunat pe el, în loc să-l fi sunat pe Duhamel de la Paris Sud, care ar fi fost mult mai în temă și cu care lucrasem mai strâns. De ce aș fi avut aveam mai multă încredere în prietenul prietenilor prietenului.

Nu dați tot, se recita în portavocea din mașina poliției. Încă nu dați tot! Nu dați tot! Nu era un îndemn, ci o acuză. Eu stăteam în balcon și fumam, bând ness pișorcit cu coffeeta. Mă întrebam cu reală curiozitate ce anume mi se reproșează. Că nu fac rost de paturi? Sau că nu îmi deschid o afacere. Că nu sistematizez cum trebuie tabelele alea? Sau că nu spăl rufe deși mașina e plină? Că nu mă uit la știri? Sau că nu dorm bine în fiecare noapte. Mi se părea amuzant. Din orice direcție o luam, era amuzant. Faptul că existau mai multe direcții era amuzant. Ascultam muzică și-mi savuram cafeaua și îmi spuneam că e foarte bună, că am nimerit foarte bine concentrația, că e o zi foarte frumoasă, în care merită să stai pe balcon.

Stăteam pe holul îngust, la baza scării în spirală. Așteptam să coboare Denis Lavant. Trebuia să-l conduc afară din clădire. În timp ce el cobora, cărând cutia concediatului (o cutie de carton cu cana, fotografiile, planta), pe lângă mine trecea o tânără suplă, cu craci interminabili. Tânăra urcă scările și trece de Denis Lavant, apoi se oprește să îl întrebe ceva, ce aveți în cutie. El se oprește din coborât și îi aruncă o privire dementă, fără să îi răspundă, apoi își reia coborâtul. Tânăra zâmbește și-i spune – pentru o clipă am crezut că aveți pui în cutie, pui din aceia mici, de găină, abia ieșiți din ou. Denis Lavant iar se oprește din coborât și-i mai aruncă o privire de avertizare. Aaah! scrâșnesc pe dinăuntru, dacă nu se potolește, o s-o omoare, o s-o omoare acum, ce dracu o mănâncă și pe-asta-n cur să facă conversație! Denis Lavant îmi pune cutia în brațe și se întoarce spre tânăra care, în sfârșit, pare să priceapă. Îi văd chipul mototolindu-se de groază în timp se caută de chei. Asta e, îmi spun, a avut o șansă. A avut o șansă de a scăpa, dar și-a bătut joc de ea.

 

Obiecte ascuțite

Căutam un obiect ascuțit și nu găseam. Trebuia să-l înfig în ceva comestibil. Trăgeam ca nebuna de toate sertarele. Găsisem furculițe, dar nu erau bune. Lângă mine era o fată care îmi aducea și ea ce găsea, încercând să mă ajute, dar nu știa după ce fel de obiect să se uite. La un moment dat mă așezasem obosită pe un scaun, cu o pereche de andrele circulare în mâini și mimam tricotatul, rotindu-le mărunt și ciocnindu-le vârfurile, și continuam să tricotez așa fără fir, pentru că zgomotul ăla îmi amintea de ceva, mi se părea că dacă insist, îmi vor reveni amintirile exacte despre obiectul ascuțit. De ce nu există niciun obiect ascuțit în palat? am exclamat, luminată. Au fost interzise! am răspuns tot eu. Fata se uita la mine nerăbdătoare. Fusul! Nu mai știi? Nu știi Frumoasa din pădurea adormită? E o poveste despre carantină și anticorpi, i-am explicat. Eram foarte surrscitată.

Mă urmărește cineva pe stradă, îi spuneam unui bărbat, și m-ar umple de nervi să știu că-i prietena mea. Te urmărește cineva și nu știi cine? mă întreba bărbatul, păi e foarte simplu, dacă te urmărește cineva și nu știi cine, poți fi sigură că e bărbat, sută-n sută, mie-n mie, nici nu trebuie să te mai întrebi. Când se întâmplă lucruri de-astea, nu te mai întreba, e bărbat. Mă urmărește cineva, îi spun prietenei și nu-mi dau seama cine. X. zice că dacă te urmărește cineva, e bărbat, zice că întrebarea e absurdă, nu poate fi altceva. Prietena mea se luminează la față și-mi spune – are dreptate! Eu nu m-aș fi gândit așa, dar e foarte logic ce spune! Mă urmărește cineva, îi spun unui al doilea bărbat și nu-mi dau seama cine. X. zice că dacă mă urmărește cineva, e bărbat. Z. îmi răspunde ușor enervat: nu mi se pare o regulă, de ce să presupui așa ceva! Mă enervez și eu, abia ajunsesem la o concluzie! E foarte logic ce spune Z.. Mă duc acasă, scot din dulapuri reviste, clasoare, reviste, albume, stau sub o stivă de maculatură și răsfoiesc febril. Dacă voi nu vreți să mă lămuriți, o să mă lămuresc eu singură. După ore întregi de dat pagină cu pagină, dau peste un portret izbitor. Nu un detaliu ascuns bine într-o grămadă de mărunțișuri, nu un indiciu interpretabil, ditamai portretul în format A3. Evrika! Aici erai! Un val de dragoste mă inundă.

 

Deocamdată

 

 

 

Lume puțină cu tuse severă

Abia acum când orașul a rămas în pielea goală, îți dai seama cât de sinistru arată de fapt. Până și convoaiele de mașini îl acopereau cu folos, până și turmele de oameni urâți îl acopereau cu folos. Nu mi-aș fi imaginat că, despielițat de toate reclamele stradale, de toate bannerele și toate afișele, arată în halul ăsta. Unde-s oamenii ăia zâmbitori care dau cu hârlețul în grădina lor ecologică? Unde-s fetele alea fericite care dansează în bătaia vântului? Unde sunt cravatele alea negre și cămășile alea albe și manșetele alea cu butoni? Unde e salonul pentru animale răsfățate? Unde e restaurantul de fițe, unde e târgul, unde e campionatul, unde e spa-ul. Și unde e partidul? Și unde sunt toți candidații încrezători, cu promisiunile lor ingenios exprimate? În afara blocurilor cenușii sau în curs de infinită consolidare, au mai rămas în picioare doar două trei reclame la farmacii. În rest numai oseminte de companii și oseminte de evenimente, ici-colo câte un panou alb, ca un ultim dinte. Turnurile de sticlă – negre. În toate clădirile de birouri e întuneric. Aici nu s-a vândut niciodată cafea, dincoace n-a fost niciodată coadă la covrigi. Interiorul tramvaiului e spoit cu dezinfectant. În sfârșit, lume puțină. Dar lume puțină cu tuse serveră. Te bucuri să vezi dârele de dezinfectant în aceeași măsură în care te bucuri să ți se amintească de boală. Și iată-ne în sfârșit în birourile noastre jegoase, vorbind unii peste alții, strănutând unii lângă alții și oftând unii spre alții șuierător, completând – e de la pepsi, am băut pepsi rece, pe partea noastră au oprit căldura, e de la clor, dacă stau cu mască mi se aburesc ochelarii.

Semnătura electronică în vremea holerei

Instituțiile au suspendat programul de lucru cu publicul din cauza pandemiei. Visul a devenit realitate – adio ghișee! Dar pentru că oamenii au urgențe birocratice și digitalizarea e oricum la pământ, instituțiile improvizează. Dacă n-ai muri de nervi, ai putea să mori de râs: completezi o mie de cereri online, completezi declarații scrise de mână, le scanezi, le trimiți instituției pe e-mail, dar instituția îți cere și semnătură electronică pentru că nu mai ai un funcționar care să te poată legitima la ghișeu. Sectorul 6 a găsit pentru cetățean o soluție: faceți-vă un selfie ținând cartea de identitate alături de față. E o idee foarte bună, doar că răufăcătorii pot pregăti oricând niște selfie-uri în photoshop, așa că ar fi bine ca fiecărui cetățean care are vreo doleanță birocratică la această oră, să i se genereze și un cod unic verificabil pe loc: faceți-vă un selfie ținând cartea de identitate și stând cu spatele la prosopul din baie, sau faceți-vă un selfie în dreptul stocului de alimente ținând cartea de identitate, sau faceți-vă un selfie cu capul între picioare, ținând cartea de identitate, etc.

În același timp, pe holuri și prin birouri au apărut oamenii cu ruleta. Întinsă la un metru jumate. Dacă te trezești că te împunge cineva cu capătul ruletei în piept, e semn că s-au încins spiritele.

Vision changes

Două evenimente culturale

M-am trezit extrem de obosită după cele două evenimente culturale. Primul s-a numit Vintage Party. Pentru o sumă considerabilă, primisem acces la un happening la care mulți nici nu mai visau. Nici eu nu visasem, nu părea genul de act artistic care să mă trezească din amorțeală, în schimb, prețul enorm plătit pe bilet mă situa el singur printre privilegiați. Era să zicem ca o călătorie pe Lună. Pe bune, ce poate să fie așa de frumos pe Lună, încât să plătești o avere pentru a o vizita. Numai ideea că parcurgi un traseu singular sau rarisim. Așa se face că am intrat în holul foarte îngust al apartamentului, nu credeam să mai existe apartamente nerenovate, cu oglinzi mari pe pereți și lustre imense cu câte șase tigăi, cu măsuțe lăcuite și acoperite cu milieuri și macrameuri, în jurul cărora să se bea coniac, să se fumeze și să se joace cărți. În bucătărie o femeie făcea sarmale, în sufragerie, în jurul măsuței cu milieu, stăteau vreo șapte profesori universitari, mai tineri decât atunci când îi cunoscusem eu, dar tot bătrâni din fabricație, îmbrăcați în costume gri, cu pantaloni evazați, cu șosete bej din bumbac mercerizat, cu chelii cu plete, ori cu șuvițele aduse dinspre o tâmplă spre alta, ori cu lațe lungi pornind din zona cefei. Beau, bârfeau, spuneau glume fine, făceau tot felul de referințe din care nu înțelegeam mai nimic. La televizorul alb-negru era o emisiune plăcută, digerabilă chiar și în ziua de azi, nimic ostentativ care să te prăbușească în istorie. Eu mă uitam din pragul ușii și peste umărul meu se mai uitau încă două persoane care păreau de-ale casei, dar poate că erau și ele tot plătitoare de bilet. După foarte mult timp de stat în picioare, unul dintre universitari mi-a făcut semn, arătându-mi un loc liber pe canapea, între el și încă un coleg. M-am strecurat printre picioare de profesori și m-am așezat între cei doi. Foarte rar îmi adresau câte o întrebare de politețe, gen care-mi plac mai mult, curmalele sau smochinele, și mă simțeam destul de bine datorită faptului că îmi acordau foarte puțină atenție. Am plecat de la eveniment sfâșiată, plângând pe stradă în hohote. Aveam senzația că intrasem într-o lume vie dar totuși de mucava, parcă o pagină de almanah ghemotocită într-un pantof de-acum o sută de ani prinsese viață câteva momente apoi se făcuse iar cocoloș în pantoful desperecheat. Nu știam exact ce mă durea mai tare. Realitatea părea iremediabil coruptă.

Înspre seară fusesem la un al doilea eveniment cultural. Muzeu, lumină multă și egală, săli mari de marmură. Nimic pe pereți, niciun piedestal, nicio casetă de sticlă, nicio vitrină. Săli mari și goale. Și ca în expozițiile alea neconvenționale în care nu știi dacă ochelarii de pe jos sunt parte din concept sau au fost pierduți de vreun vizitator. Și exact ca într-o astfel de expoziție, după mai multe săli albe și goale, în timp ce mă plimbam admirând lipsa, prin fața mea trece un gândac. Un gândac de bucătărie. Mai fac doi pași și îl calc apăsat. Strivirea lui sună altfel pe marmură decât pe un alt mediu, îmi spun. Sunt mulțumită de mișcare. Dar după nicio secundă, sunt înconjurată de o mulțime de oameni îngrijorați care mă întreabă dacă sunt bine. Două doamne mă îmbrățișează mămos și mă mângâie pe cap ca pe un copil prostănac: Vai, mamă, dar nu trebuia să te chinui așa! Avem spray! Uite spray-ul aici! Nu ți-a spus nimeni că nu mai e nevoie să te folosești de picior? Sărăcuța de ea, n-a știut! Și toată lumea mă compătimea pentru că omorâsem cu piciorul în loc să apelez la spray și se uitau cu mâinile la gură ca la ceva nemaivăzut de înduioșător.

Vițeii

Umblam singură, cu un aparat foto în mână, printr-un oraș în care se adunau unele peste altele Veneția, Poiana Brașov, Sălcuța, Poiana cu Cireși și strada Brezoianu la ieșirea în Calea Victoriei. Erau toate anotimpurile prezente și foarte clar definite, multe urcușuri, multe niveluri, multe ganguri, multe poduri. Nici țipenie de om. Ce poze frumoase o să iasă, mă gândeam, cu toate spațiile astea libere, în sfârșit vizibile. Nu mă simțeam prea bine. Oamenii ăia erau undeva iar eu eram exclusă. Meditam la treaba asta. Nu-mi era nici foarte rău. Așteptam să iasă ceva și din golul ăsta. Orașul era străbătut de o mare pârtie de schi peste care trecea un uriaș pod de lemn. Eu eram jos, voiam să ajung pe pod și să fotografiez de sus pârtia, dar pentru asta trebuia să urc un munte acoperit de noroi înghețat. Începeam să urc, coboram, începeam să urc, coboram. Refuzam să cred că nu sunt și drumuri mai ușoare, că nu există o scurtătură sau o scară. Intram prin tot felul de ganguri încercând să dau de rute ajutătoare, apoi mă întorceam disperată la povârnișul care ducea spre un capăt de pod. Din când în când, mă trânteam pe jos și plângeam de ciudă – nu-mi vine să cred că picioarele îmi fac figura asta! mă gândeam, nu-mi vine să cred că picioarele mele proaste o să mă împiedice să ajung unde vreau! Trei pași urcam, patru pași alunecam înapoi pe amestecul de noroi și gheață. După un timp, am dat de vară și de pământ ajutător. Treceam printr-o pădure amenajată cu leagăne și castele de joacă, păsări cântătoare, foșnet, dihori, vulpi, vânzoleală animală. Înainte să observ că am ajuns sus la capătul podului, mi-am dat seama că spre mine se îndreaptă ceva masiv și greoi. Nu distingeam bine la distanță, dar m-a încercat o presimțire neplăcută: aoleu, vine Carul cu Boi. Nu mă bucuram, totul fusese în ultima vreme de un verde întunecos așa de liniștitor, încât numai de mozoleala aia obosită nu mai aveam chef. După ce a ajuns mai aproape, am exclamat fericită: viței! Spre mine se îndreptau doi viței Highland, cu breton, cu mutre calde și tăntăloaice. Din păcate, atât a durat bucuria, cât a ținut distanța intermediară. Pentru că de și mai aproape am observat că cei doi viței erau împăiați și dirijați de un mecanism nu prea subtil, care îi făcea să se îndrepte spre mine fără să se oprească. În plus, ochii falși le jucau aiurea în cap, iar bretoanele erau niște grămezi de paie. Mă tot mutam de pe traiectoria lor, dar tot se reorientau spre mine, părând interesați să mă calce sau să mă răstoarne. Trebuia să o iau la fugă pe pod, mă gândeam că vițeii nu or fi dispuși să traverseze. Am încercat. N-am putut. N-ar fi putut nimeni cu picioarele mele. Podul era format din șiruri de bușteni putreziți, care se clătinau absurd, ridicându-se când dintr-un capăt când din altul, n-aș fi reușit să trec peste el nici târâș. Am făcut o voltă pe lângă viței și am reușit să o iau la fugă în direcția din care veniseră. Apoi am început să fotografiez pârtia de sus, i-adevărat, nu așa cum aș fi vrut, de pe mijlocul podului, ci de pe o coastă de munte. Era uimitor de albă, acoperită de o zăpadă fără nicio urmă de schiuri sau de pași. În schimb, ca și când pârtia ar fi fost amenajată peste o grădină franceză, din zăpadă ieșeau geometrii de flori, numai flori roz, numai flori de in roz. Normal, îmi spuneam, cele mai greu de smuls. Făcusem poze și cu vițeii, și cu piețele venețiene care aveau ieșire spre pârtie, și cu gangurile dintre Veneția și Brezoianu, și cu podul din bușteni putreziți, și cu primul buștean, imens și acoperit de mușchi, și cu romburile și cercurile de in crescut prin zăpadă, mă așezasem pe o buturugă și mă pregăteam să-mi trag sufletul răsfoindu-le, dar în loc de show all am apăsat din greșeală pe delete all. Vedeam cum dispar, 98% deleted, 83% deleted, și tot apăsam pe toate butoanele, pe on/off, pe back, pe new, degeaba, nenorocitul de aparat nu se oprea din șters și mai scotea și niște alarme asurzitoare anunțând o nouă etapă de șters. Până la urmă s-a oprit undeva pe la 20% dar nu mai aveam niciun chef să verific ce-i în amărâtul ăla de fragment. Mă întrebam dacă are rost să reiau traseul și la întoarcere să adaug la loc poză cu poză. Oribil. Aveam senzația înecăcioasă că încercasem în toată drumeția asta extrem de căznită să mă consolez cu niște imagini rupte de context iar acum și tentativa de a mă consola vizual îmi făcea greață.

Numărul de infectați

Spune cât e ceasul fără să te uiți la ceas. Spune în funcție de lumină. După lumină aș spune 260 dar tot 260 erau și aseară. Așa că 320. Apoi numărul de decese. 2.400. Te scoli fără alarmă, te-ntinzi, estimezi ultimul număr de infectați. Tot nu sunt destui. Tot nu sunt destui pentru a te trezi dimineața încercând să estimezi numărul de neinfectați. Până la inversarea raportului, numai glasul ăla tâmpit îți răsună în cap – Scumpamia, hai să nu fim paranoici! Bine că n-avem un virus care să reziste în persoanele izolate, dar care să moară în supraaglomerări. Să fii obligat să păstrezi în permanență o distanță mai mică de doi centimetri. Să fii obligat să trăiești în grupuri de minim 50 de persoane. Și în disperare de cauză, să-i tragi pe lângă tine pe cei mai viciați indivizi, să fii recunoscător pentru viața ta tuturor scursorilor (sau deja se întâmpla asta?). Prin modul de transmitere, prin ce impune și chiar prin simptomele generate, chiar și prin preferințele arătate, Covid19 e un exemplu de eleganță.

Fire Cake

Într-o zi o să ne spună că nu mai e aer curat decât pe vârful muntelui și noi tot nu ne vom duce pe vârful muntelui. Și atunci o să ne spună că numai ducându-te pe vârful muntelui îi salvezi pe cei dragi. Și cei dragi vor fi primii care se vor duce pe vârful muntelui.

Vreau și eu cu izoleta, strigam. Și mă întindeam în tavă. Fiecare om venea pe lume cu tava lui, așa cum vine orice aragaz.

Mă verifica o doctoriță adolescentă. Își nota niște valori într-un catalog cu oferte. Dacă tot sunt aici, îi spuneam, nu putem să ne ocupăm și de operațiile alea pe care le-am refuzat mereu pentru că e recuperarea prea lungă? Ar trebui să faceți o cerere, îmi spunea, dar nu știu în atenția cui. Începeți cu Stimate domnule și lăsați puncte, puncte.

Învățam online o limbă de circulație internațională.